Simt ca nu imi gasesc locul. Simt o presiune pe piept care ma impiedica sa respir in voie. Nu stiu ce caut. Nu stiu unde ma indrept. Plutesc pe loc. Nu stiu in ce directie sa o iau si oricum simt ca nu am cum sa ma indrept, caci doar plutesc. Nu e pamant de care sa ma proptesc, pe care sa imi incordez muschii picioarelor ca sa ma deplasez. Plutesc in nestire. Iar lucrul acesta ma destabilizeaza.
O nemultumire aproape continua ma salasluieste. Oscilez intre manie si deprima. Un discurs continuu negativ nu imi da pace mai ales cand sunt singura, doar eu cu mine. Pe alocuri zambesc si ma exaltez de cei din jur. Uneori uit de manie si de deprima. Uit atunci cand dansez sau cand sunt in compania celor ce imi sunt dragi. Uit cand sunt in biserica, la slujba de duminica la care ajung mereu tarziu. Uit cand ascult sau cant colinde, cand sunt cu Ozzie la antrenament, cand decorez si bricolez, cand cos si creez. Uit cand vorbesc cu ceilalti.
Sunt nelinistita caci nu imi gasesc locul. Nu stiu care imi e menirea. Nu stiu unde ma indrept. Daca m-ar intreba cineva azi – Unde m-as vedea in 5 ani?, n-as stii ce sa ii raspund. Presupun ca pe pamant, cu un tel si o directie anume.
Gabriela D. Spencer 
Uneori ne proiectam sperantele, gandurile, asteptarile in viitor sau in trecut, uitand cu desavarsire sa traim in prezent :). Si avem noi o vorba romaneasca : nu aduce anul, ce aduce ceasul. Daca de multe ori ne pare totul precar si fara directie, probabil cand ne asteptam mai putin, vom constata ca suntem pe un drum bine stabilit si nu ne va mai lipsi siguranta viitorului.
LikeLike