Diferența dintre Speaker Motivațional și Coach: Speaker-ul strălucește la scenă deschisă, Coach-ul te acompaniază în culise

Am scris articolul de mai jos, articol publicat și pe revista Catchy, pe când eram revoltată.  Mă înfuriau toate acele persoane care se pretindeau COACH, doar în baza succesului lor ca Speakeri, folosindu-și calitățile de oratori și diversele învățăminte culese din literatura de dezvoltare personală sau experiența lor de viață. A fi COACH nu presupune neapărat să ai bune competețe de scenă și de public-speaking și nici să fii un moralizator, un expert ori vreun guru. Din contră, relația umană, concentrarea pe celălalt, capacitățile analitice, empatia și non-judecata celuilalt contează cu adevărat.


 

„S-a umplut lumea de speaker-i motivaționali. Pe unde te duci, dai peste un speaker care îți promite miracole de dezvoltare personală. De cele mai multe ori, îi place să vorbească la scenă deschisă, ținând microfonul într-un mod atât de natural încât ai zice că s-a născut cu el în mâna. Se ține drept, pare relaxat și camera îl/o iubește. Are o dicție perfectă și un bagaj de cunoștințe care te dă pe spate, făcându-te să scoți pe gură câte un „Wooow” și „AAAAA”. Speaker-ul motivațional știe că are dreptate și deține cheia adevărului. Are argumente solide, limbaj direct și uluiește.

Unii sunt motivați realmente de dorința de a face bine și de a-i ajută pe cei din jur. Alții însă se autoproclamează speaker-i motivaționali peste noapte pe motivul că „au papagal” și le e la îndemână „să dea din gură”. Au competențe lingvistice extraordinare, sunt extrem de dezinvolți și dau bine pe scenă. Iar în cazul cel mai fericit, au citit totuși câteva cărți de dezvoltare personală din care au extras rețete miraculoase la care adaugă secvențe din experiență proprie. Sunt buni la storytelling. Iar dacă au mai lucrat și într-o multinațională, apoi s-au lansat solo și au un PR bun în spate, nu e de mirare că publicul e atras precum muștele la miere.

Speaker-ul motivațional strălucește pe scenă, degajă energie și siguranță de sine. Îți prezintă noi perspective și învățăminte, te incită la acțiune, ba te și provoacă, deseori punându-ți presiune sau culpabilizându-te în mod indirect. „Care sunt scuzele tale pentru care nu-ți urmezi visul?” e o întrebare pe care am auzit-o atât de multe ori în contextul dezvoltării personale. E, de fapt, o altă formă pentru „Vai, ai ajuns la vârsta asta și nu ți-ai urmat visurile/nu ți-ai găsit direcția/nu ți-ai găsit domeniul profesional/iubit(ă)/menirea în viață?”. E o întrebare care ar trebui să te provoace la reflecție personală și să te facă să conștientizezi obstacolele pe care ți le pui singur(ă) în calea fericirii tale. În realitate, întrebarea „Care sunt scuzele tale pentru care nu-ți urmezi visul/visurile?” nu ia în calcul contextul în care te afli și nu face altceva decât să te facă să te simți vinovat. Vinovat pentru rahatul în care te afli. Vinovat pentru perioada mocirloasă din viață ta. Vinovat pentru că nu mai poți avansa. Iar dacă spui ceea ce simți, ești corectat pe un ton superior. „Nu, dragă, nu ești vinovat, ești responsabil”. De fapt, ești singura persoană 100% responsabilă pentru tot ceea ce ți se întâmplă. La asta mai adăugăm intervenția universului și, iată, ai rețeta pentru un discurs nu numai motivațional, dar și spiritual.

Eu sunt singura persoană responsabilă pentru tot ceea ce mi se întâmplă … pe bune?

Femeie sau bărbat, speaker-ul motivațional este plin de rețete de succes pe care ți le va transmite ție, ridicându-te pe culmile succesului personal sau profesional. Și pentru a urca realmente pe scara succesului, nu trebuie decât să te înscrii în programul individual de dezvoltare personală propus de unii speaker-i motivaționali. Pentru că, am uitat să vă spun, de multe ori speaker-ul se auto-proclamă și COACH, de multe ori, fără să fi avut vreo pregătire în domeniu. Sub umbrela cuvântului COACHING, concept ce este ușor interpretabil, programul de dezvoltare propus poate fi un amalgam de training bazat în preponderență pe transfer de informație (tu pasiv așezat, el/ea activ, prezentând power-point și eventual niște glume), consultanță (datul cu părerea și eventual propunerea de soluții la problemele tale) și, dacă ai noroc, poate ceva coaching, dacă persoana în cauză chiar are vreo competență în domeniu.

Programul de dezvoltare personală individual poate include un anumit număr de ședințe și o durată standard de timp pentru comunicarea săptămânală (pe mail, chat, telefon sau social media). Sau poate fi colectiv, invitându-te la o serie de work-shop-uri sau, mai degrabă, conferințe în care tu stai pasiv și asculți, iar el/ea e activ(ă) și vorbește, folosindu-și acele magnifice competențe lingvistice. Iar dacă optezi pentru program individual ce include un pachet  de ședințe de „coaching” beneficiezi de un „preț avantajos”. Dacă iei pachetul, ieși mai ieftin și îți „demonstrezi angajamentul și dorința de a te dezvolta personal”. Dacă iei doar câteva ședințe răzlețe, după părerea speaker-ului-coach „îți dovedești lipsa de motivație și vei fi sortit sigur eșecului”. Scoți cartea de credit și plătești, însă cel care te acompaniază este în realitate doar un speaker care te-a ademenit cu competențele lui lingvistice și stilul lui incisiv și provocator.

Continuarea articolului pe revista Catchy


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Citește și

2 răspunsuri la „Diferența dintre Speaker Motivațional și Coach: Speaker-ul strălucește la scenă deschisă, Coach-ul te acompaniază în culise”

  1. Cum crezi, scumpă doamnă care a scris acest articol, care este motivul din care te afli în rahatul care te afli? 🙂 Nu sunt coach și nici speaker dar am citit atent materialul(dacă poate fi numit așa), și pot să-ți spun că orice om care nu are probleme pe plan psihologic ar înțelege că viața ta parcurge o perioadă „mocirloasă” și de ce nu mai poți avansa exact din cauza că preferi să faci vinovați pe toți din jur pentru nereușitele tale și consideri că știi totul despre toți pe când de fapt vorbești din vînt la fel ca și mulți alți blogeri „pseudojurnaliști”.

    Articolul seamănă mai mult cu un gest de disperare decât cu o revelație. Într-adevăr ești singura persoană responsabilă 100% pentru tot ceea ce ți se întîmplă și chiar nu au treabă speakerii cu asta. Vorba e că-ți place să arunci pe alții responsabilitatea pentru incapacitatea ta de a te lua puțin în mîini.

    Apreciază

    1. Multumesc, Tudor, pentru analiza. Apreciez ca ai citit materalul cu atentie. Observ ca nu numai ca ti-a captat interesul dar te-a si incitat la actiune, avand in vedere mesajul postat.

      Tudor, te invit la o calatorie in imaginar. Sa presupunem ca maine ai avea un accident si ti-ai rupe un picior. Tudor, vina nu e a nimanui, pur si simplu accidentul s-a produs. Piciorul te doare si ai si o rana superficiala. Te duci la spital pentru ajutor medical, pentru ca esti responsabil de sanatatea ta. La spital la urgente ti se spune ca nu e nimic grav si te trimit acasa. „Piciorul se va vindeca singur”, ti se spune. Tu nu esti de acord si te duci la o alta clinica. Doar esti responsabil pentru sanatatea ta. La cea de-a doua clinica e lipsa de personal iar doctorii sunt prea ocupati. Ajungi pe mana unui stagiar epuizat de prea multe ture prelungite, pranzuri nemancate si prea putin somn dormit. Din cauza oboselii stagiarului, in raportul medical se strecoara mai multe erori drept pentru care esti mutat la o alta sectie. Nimeni nu iti explica prea multe, tu doar stii ca trebuie sa fii mutat. Ajungi insa la boli infectioase, durerea de picior te tortureaza si nimeni nu o ia in seama. Intre timp starea ti se agraveaza, iar fara sa iti dai seama te pricopsesti cu o infectie bacteriana greu de vindecat. Apoi se adauga o intoxicatie alimentara de trei zile din cauza mancarii proaste servita in spital. Iti revii dupa intoxicatia alimentara si intre timp stagiarul epuizat isi da seama de erorile strecurate in dosarul tau medical. Cum se simte responsabil pentru sanatatea ta si pentru munca lui, ia toate masurile ca sa fii transferat din nou in sectia corecta. Cand revii, piciorul tau este intr-o stare foarte proasta, rana superficiala pe care o aveai, infectandu-se. Aflii ca trebuie sa intrii de urgenta in operatie pentru a ti indeparta tesutul infectat de la picior. Se facuse cangrena. Cand te trezesti din anestezie, constati cu stupoare ca iti lipsesc ambele picioare. Din cauza unei erori de organizare, fusesei programat pentru operatie in locul unui alt pacient cu cangrena la ambele picioare care trebuiau amputate. Fusesei tu operat in locul lui.

      Dar tu te adaptezi. Iei viata in piept. Esti tare. Esti puternic. Mergi inainte. Doar ranile se vindeca in timp si daca vrei poti, nu-i asa? Iti regasesti mobilitatea, chiar si in scaun cu rotile. Doar ca de cand cu accidentul tau, fiul tau, adult de altfel, se afunda incet-incet intr-un episod depresiv. Nu suporta sa isi vada tatal in scaun cu rotile. Doctorul de familie insista ca el sa ia medicamente anti-depresive. El refuza. Tu il fortezi sa le ia. Il ameninti. Il jignesti. Pana la urma el accepta. Ceea ce nu stii este ca unul dintre efectele secundare ale antidepresivelor poate fi accentuarea depresiei. Ceea ce se si intampla, fiul tau dezvoltand o depresie severa. Se inchide in casa, nu se mai ridica din pat si refuza contactul uman. La fel si orice forma de terapie. Cateva luni mai tarziu se sinucide. Esti siderat. Ca sa te consolezi, iti spui mai tarziu ca asta a fost alegerea lui.

      Dupa doliu, decizi ca e timpul sa gusti din nou viata. Treci la actiune si cauti cu fervoare surse de inspiratie si motivatie. Un eveniment postat pe social media iti atrage atentia. Un speaker motivational cunoscut organizeaza un eveniment in orasul tau. Interesat si entuziasmat dai sa citesti textul invitatiei la eveniment cand propozitia urmatoare te face sa te incrunti: „Esti singura persoana 100% responsabila pentru tot ceea ce se intampla in viata ta”. Un fior te strabate deodata si pentru o clipa ai impresia ca iti simti picioarele de alta data. Doar ca nu le simti, ci e amintirea lor, pastrata in corpul tau. Gandul iti zboara apoi la fiul tau si la amintirea lui.

      In incheiere, draga Tudor, sper sa ma fi facut inteleasa. Iar daca nu, asta e, fiecare are dreptul la o parere. Eu mi-o exprim in continuare. Dupa parerea mea „Responsabilitatea este impartita”.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.