Pentru ziua de 15 martie, ziua în care ne-am căsătorit legal, Chris a muncit cel mai mult. El s-a ocupat în mare parte de tot talmeș-balmesul birocratic, în timp ce eu am definit celelalte părți mai creative ale nunții.
Ne-am enervat de multe ori, nu înțelegeam exact ce acte ne trebuiau sau de unde să le procurăm. De exemplu, administrația belgiană cere că certificatul de naștere să fie recent. ‘Păi cât de recent să fie certificatul de naștere, dacă eu sunt născut în 77?, a întrebat Chris. Răspunsul de la primăria belgiană a fost: ‘Certificatul de naștere trebuie să fie vechi de cel mult 6 luni.’ Prin urmare înțelegem că în Belgia se acceptă căsătoriile dintre bebeluși… dacă certificatul de naștere nu poate fi mai vechi de 6 luni…
Dar până la urmă impedimentele și hârțogăraia au fost rezolvate și ziua de 15 martie a venit.
Mi-am făcut părul, mi-am pus o rochie scurtă albă, iar Chris și-a pus un costum nou-nouț, cu batista galbenă asortată cu șosetele galbene și ne-am dus la Primărie să ne căsătorim. Ne-au întâmpinat prietenii exaltați și am pășit într-o încăpere de ceremonie încet-încet unde maestra de ceremonie ne aștepta. Invitații erau așezați în sală iar noi am pășit pe culoarul din mijloc, apoi am luat loc pe scaunele prevăzute pentru noi. Inima ne bătea la amândoi nebunește, ascultăm glasul maestrei de ceremonii ca în vis, îmi simțeam gură uscată și totul părea ireal. La întrebarea pusă, Chris a spus răspicat ‘Oui’. Iar eu am zis „Oui, j’accèpte!”.
Ei bine, nu a fost totul idilic și că de poveste, căci am avut incidente de ultimul minut care ne-au condimentat ziua cu stress. Iar dacă nu ar fi, nu s-ar mai fi avut ce povești…
De emoție și agitație, mamei lui Chris – Anne i s-au spart două vase de sânge din nas, rezultând într-o hemoragie externă și lăsând-o aproape fără vlagă, chiar cu vreo 30 minute înainte să plecăm. Anne era și singură persoană care știa exact cum să îmi închidă corsetul rochiei scurte. În timp ce mama soacră încerca să își oprească hemoragia din nas, mama încerca să îmi încheie corsetul la spate, însă tot ce a reușit a fost să se trezească cu o panglică scurtă și cu o panglică super lungă care atârna sub rochie de mai mare hazul. Ce mai, aveam coadă-trena! „Foarfeca, foarfeca, aduceți foarfeca!” am strigat în disperare. Ba, am mai aruncat și un umeraș în pat, ca să îmi vărs frustrarea, în timp ce lacrimile îmi inundau ochii. Lucrurile s-au îndreptat pe utima sută de metri. Mama-soacră, Anne, și-a revenit, ne-am suit cu toții în mașină și am gonit către Primărie.
Noroc că primăria era aproape. Am sosit exact la țanc, înainte să ne pierdem slotul de căsătorie. Dacă am fi întârziat 5 minute, era riscul să nu ne mai putem căsători legal în acea zi. Când am ajuns, cei de la primărie erau perplexi căci nu se mai întâmplase până atunci că mirii aproape să rateze ora căsătoriei.
După ce am zis „Oui” și respectiv „Oui, j’accèpte” și după ce martorele noastre oficiale, Denisa și Irina, au semnat în Registrul Stării Civile, ne-am întors acasă încununati cu flori. Acasă am sărbătorit căsătoria civilă cu bunătățuri gătite de mama Marieta care se auto-însărcinase să fie bucătar de nuntă.
Tot draga de mama ne-a făcut un tort de mere, ornat cu frișcă de casă, pe care l-a decorat cu ștrumfi proaspăt căsătoriți.
Și am încălecat pe o șa și v-am spus povestea-așa.
Gabriela D. Spencer 
One thought