Acum catva timp, am avut-o pe catelusa Luna la noi in gazda. A fost ditamai aventura, atat pentru ea cat si pentru noi. Iata povestea unui weekend de dog-sitting, in varianta catelusei Luna.
“Calma si oarecum pasiva, priveam formele care se derulau in jur cand masina s-a oprit. Nu stiu unde ajunsesem. Undeva nou, oricum. M-a luat in brate si m-a dat jos. Iar eu de indata m-am dezmeticit. Apoi l-am vazut. Pe el. Mic, alb, blanos si agitat peste masura. Spunea o gramada de lucruri. Numai ca eu nu il intelegeam prea bine. Vorbea o alta limba pe care nu o puteam intocmai deslusi. Dar m-am entuziasmat. Ca doar era un alt catel! Iar cateii imi sunt scumpi la vedere. Inima mi-a zburdat de bucurie. Si eu la fel. Yuhuuu. Ce o sa ma mai joc! Ii zic: “Hai sa ne jucam!” Si dau sa il salut. Salt de bucurie. Trag de lesa. O smuncesc. Apoi iar il salut. Apoi iar sar de bucurie. “Hai sa ne jucam!” ii repet. Dar el imi raspunde pe un ton mai ciudat. Aflu mai tarziu ca tonul se cheama marait. Dar eu sunt inca pui, tanara si fara experienta, si nu stiu ce inseamna asta. Ii raspund cum stiu eu mai bine, ridicand labuta politicos, in semn de prietenie. “Shake?”.
Mai tarziu intram intr-o cladire. Vaaaai! Schimbari! De afara. Inauntru. Nu imi plac. Imi e frica! Apoi niste usi metalice se deschid. Inlemnesc. Nu e prima data cand vad asa ceva dar tot ma sperie. Nu vreau sa ma misc asa ca stapana ma ia pe sus si paseste inauntru cu mine-n brate. Ce se intampla?! Ne miscam! O luam in sus. Usile se deschid din nou iar eu sunt luata din nou pe sus. Un zgomot de cheie, o usa de lemn se deschide si o noua lume mi se arata. Intru de indata. Woow! Ce de mirosuri noi! Si catelul mic, alb si blanos e acolo. Trebuie neaparat sa explorez fiecare bucatica. Ce aventura! Nu imi mai incap in piele de bucurie! Sunt atat de entuziasmata, incat nu pot sta locului. Miros. Alerg. Privesc. Caut. Miros. Ling. Il inghiontesc si il invit la joaca. Doar ca el nu pare sa ma inteleaga. Ce ti-e si cu barbatii astia! Vorbesc alta limba decat noi. Daca insist, sunt sigura ca ma va intelege. “Ozzie, hai mai, sa ne jucam!”. Alerg in stanga si-n dreapta, mirosind, cautand, lingand. Ma intind pe jos. Ma ridic. Iau toata casa la explorat. Si imi aleg de indata loc de toaleta. Chiar langa masa. Ma simt mai “usurata” acum, mai ales dupa atata emotie. Dupa ce e stearsa productia mea, draga mea stapana lipeste niste scutece absorbante pe jos, exact ca cele de acasa. E clar, toaleta mea este oficiala. Nu ezit sa o inaugurez cu un al doilea jet. La naiba, iar am dat pe langa. Recunosc, am problemele cu directia. Fac ochi frumosi si nevinovati in timp ce productia mea lichida este stearsa de pe podea. Intre timp mi se face sete. Mai dau o raita-n bucatarie. Beau rapid niste apa din bolul lui Ozzie. Apoi iar o iau la mers, explorat, mirosit si cautat. Si iar imi vine sa ma usurez. Pssssss pe scutece. Si iar dau si pe din laturi. Ei lasa, ca pachetul de scutece e mare.
Deci sa ma inteleaga si pe mine careva. Eu vreau sa ma joc! Merg la Ozzie. Pare atat de dragut. Sunt sigura ca daca insist mai mult o sa accepte sa ne jucam. “Ozzie, Ozzie, hai la joaca! Uite, eu stiu sa sar. Tu?” Insa el nimic si pace. Imi zice ceva scurt, dar nu il inteleg. Insist din nou, si de data asta imi exprim prietenia pe care i-o port in modul cel mai sincer, asa cum m-au invatat stapanii mei. “Shake, Ozzie?”, il intreb zambind in timp ce imi ridic labuta care se pica pe capul lui. El sare ca ars. Imi spune ceva pe ton artagos si pleaca. Ce nepoliticos! Dar lasa, eu insist!
Intre timp mi se face sete. Merg sa beau din bolul lui Ozzie si apoi dau iar o tura pe la toaleta. Si imi e si foame. Prea am umblat prin jur. Dar ce vad? Ozzie nu si-a terminat mancarea. S-o fi saturat. Mie imi e foame. Castronul e pe jumatate plin. Am decis! Merg sa il ajut. Cum sa se risipeasca asa bunatate de mancare?! Inghit hulpav, ca un descendent de lup ce sunt. Sau mai degraba de lupoaica. Ozzie imi spune ceva. Probabil imi multumeste. Asa stapana crede ca el terminat portia, mancarea nu este irosita iar burta mea e multumita. Win- Win situation!
Nu stiu de ce dar nu pot sta locului. E prea amuzant aici. Si atatea noutati! Vreau sa ma joc continuu. Dar drept sa spun, ma cam supara intestinele. Parca mancarea trece prin mine, direct in toaleta improvizata langa masa din sufragerie. Scutece sunt destule, nu imi fac probleme. Aaaah, ce bine. Mult mai bine. Ce productiva am fost! De doua ori Nr. 2 si nici nu a trebuit sa iesim afara.
S-a facut cam tarziu si e timpul sa dorm. Ozzie a disparut dupa draperii. Merg sa vad daca ii e bine. Si sa ii urez noapte buna, evident, ca asa e frumos. El insa e artagos peste masura. L-oi fi trezit din somn. Ups. Stapana de imprumut ma trimite la locul meu. Ma conformez noii comenzi invatate in seara asta si primesc un “Good Girl, Luna!”, un biscuite si o mangaiere pe crestetul capului ca recompensa. Zambesc multumita in timp ce ma asez pe perna mea alba si pufoasa. Dar drept sa spun, parca podeaua tot e mai buna. Ma intind cat sunt de lunga pe podea si oftez lung. Cu certitudine mai bine.”
Doua zile mai tarziu: “Ce m-am mai plimbat ieri! Ba acum nici nu imi mai e frica de cutia de metal care se cheama lift. Intru si ies cu usurinta, pe toate patru dintre picioarele mele.
Trebuie sa marturisesc ceva. De cand am venit aici, am un apetit teribil. As manca intr-una. Si as bea non-stop. Si imi mai e si dor de stapanii-parintii mei care ma iubesc mult. Iar eu pe ei. Dar acum nu sunt aici, iar eu am nevoie de afectiune. Cum Ozzie ma ignora, dedic toata afectiunea mea stapanilor de imprumut. Ce bine e sa fiu mangaiata si imbratisata! Mai ales dimineata, cand vreau sa fiu prima la mangaiait. Ca doar eu sunt cea mai iubitoare. La Ozzie nu am renuntat. Tot incerc sa il conving sa se joace cu mine. Intre timp am primit si o noua jucarie. Un iepuras roz, cu urechi pufoase pe care il molfai din cand in cand. Na, ca iar mi s-a facut sete. Si iar trebuie sa imi golesc intestinele.”
Ultima seara: “Azi am dormit mai toata ziua. Mirosea frumos in casa. Cica a lavanda. Si am ascultat si muzica. Re – la – xan – ta. De pian. Si am primit si un masaj pe burtica. Sunt ZEN acum. Si aproape ca am uitat sa ma mai usurez. Mai bine, ca scutecele mi s-au terminat. Acum suntem afara, la o scurta plimbare. Ozzie e ocupat cu mirositul ierbii si nu imi mai zice nimic. Asa ca nici eu nu mai incerc sa il provoc la joaca sau sa dau labuta cu el in semn de “Shake”. Imi vad de ale mele, mai ales de biscuitii recompensa cu care ma imbie stapana de imprumut in timp ce ma invata sa merg la picior. Salt dupa ei, iar mersul meu seamana cu cel al unui iepuras. Merg. Salt. Merg. Salt. Deschide pumnul sa iau biscuitele! Hmmm ce bine miroase! Mirosul de biscuiti imi mangaie narile cand simt un alt miros familiar. Stiu ce inseamna si ma entuziasmez. Ii recunosc mereu dupa miros. Sunt parintii-stapanii mei. Au revenit! Ce bucurie! Ce sarbatoare! Salt zambind precum un iedut liber pe campie. Si ma scutur din toti rarunchii. Ma iau in brate si ma strang la piept. Pot sa le ascult inimile. Ma topesc de bucurie in bratele lor.
In sfarsit am ajuns! Acasa la noi. Perna mea alba si pufoasa imi aminteste de catelul mic, alb si blanos din celalalt apartament. N-am reusit eu sa il fac sa se joace cu mine. Si nici sa faca Shake nu a priceput. Poate data viitoare. Stapana ma priveste cu drag si imi zambeste. “Luna, shake?”, ma intreaba. Ridic politicos labuta pe care ea mi-o strange cu delicatete. Nicaieri nu-i mai bine ca acasa! “Shake” cat vreau eu.“
Versiunea lui Ozzie, o gasesti aici: Povestea unui catelus alb, blanos si indignat
——————————————————–
Ti-a placut acest post? Poate si altora le-ar face placere sa-l citeasca. Atunci, fa-mi te rog o favoare si posteaza-l pe Social Media. Mulțumesc.
Gabriela D. Spencer 
2 thoughts