Nuntă cu năbădăi: Emoție însângerată și cununie civilă aproape ratată

Acum cinci ani pe vremea aceasta, vremea era tot cam ca acuma: gri, ploioasă, cu vânt și zgribuliri. Hai, poate acum cinci ani vântul era mai blând și nu rupea umbrelele. Iar soarele parcă a ieșit timid câteva minute,  ascunzându-se apoi definitiv printre norii albicioși și păstoși.

Azi, după cinci ani, cuibărită pe canapea și înfofolită cu o pătură protectoare, tastez calmă și serenă în timp ce sorb din când în când câte o gură din băutura de cicioare ce îmi înlocuiește cafeaua. Dacă acum sunt oarecum somnolentă și lejer moleșită, acum cinci ani, pe vremea aceasta, eram un pachet de emoție și agitație.

Ei bine, acum cinci ani pe vremea aceasta, venise ziua cea mare sau mai degrabă prima zi mare din zilele cele mari. Pentru că după cununia civilă sau ziua în care ne-am căsătorit în față legii, a mai urmat și ziua în care ne-am căsătorit și în biserică. Și după ceva timp de respiro de câteva luni,  am mai avut și ziua în care ne-am căsătorit ceremonial în fața brazilor.  Dar astea sunt alte povești.

Să revenim la ziua de 15 martie, de acum cinci ani. Mi-am făcut părul, la coafor evident, mi-am pus o rochie scurtă albă, iar viitorul meu bărbat și-a îmbrăcat  un costum nou-nouț, la care și-a asortat o batista galbenă la șosetele lui la fel de galbene. Ne-am privit, poate ne-am și zâmbit, cine mai știe?, am ieșit pe ușă și ne-am dus la primărie să ne căsătorim. Cu un buchet de flori colorate în mâna și cu viitorul meu soț la braț, am pășit agale în sala de ceremonii  unde ne așteptau entuziasmați invitații noștri, unii veniți de peste mări și țări, alții locali, de-ai țării adoptive. Am pășit agale pentru că picioarele ne erau ca și anchilozate de emoție iar de respirat adânc nici chip nu se putea. Muzica din fundal curgea lin iar inima mea îmi dansa duduind pe ritmuri de tehno. Stomacul mi se făcuse ghem de emoție iar mintea-mi era într-un fel de ceață și realitate paralelă din care ar fi privit sigur cu detașare dacă al meu corp n-ar fi ținut să mă aducă în prezent  prin ingenioase manifestări psico-somatice. Maestra de ceremonie ne-a urat bun-venit și ne-a invitat să luăm loc pe scaunele prevăzute pentru noi – mirii.  Inimile noastre cântau și dănțuiau la unison în timp ce încercam să luăm aminte la glasul maestrei de ceremonii. Eu – una eram ca într-un vis. Gură-mi era uscată și totul părea ireal. Nu mai țin minte ce a turuit maestra de ceremonii în franceză, deși am vaga amintire că discursul ei fusese frumos și cât se poate de emoționant. Dacă mintea mea a planat în aerianul încăperii mai tot timpul, din fericire m-am reactivat imediat ce am presimțit că venise timpul celor două întrebări esențiale. Alea cu „il iei sau nu il iei”. Inima mea a mai făcut un sprit. Pentru o clipă mi-am ținutam uitat să mai respir.  … El a zis răspicat: ‘Oui’. Iar eu am zis hotărâtă dar mai cu moț: „Oui, j’accèpte!”. Maestra de ceremonii ne-am confirmat. Eu am putut să respir din nou apoi noi doi ne-am sărutat. Iar ceea ce a urmat e stereotip pentru astfel de ocazii: flori, confetti și pupături, lume fericită și miri mai relaxați.

Ei bine, asta a fost partea idilică de după.  Dar înainte de povestea cu final fericit am avut și povestea zilei de nuntă cu năbădăi. A fost o dată ca niciodată, o zi de nuntă, ziua cununiei civile. Mi-am făcut părul, la coafor evident, mi-am pus o rochie scurtă albă, iar viitorul meu soț și-a îmbracat un costum nou-nouț, la care și-a asortat o batista galbenă la șosetele lui la fel de galbene. Ne-am privit, nu mai știu dacă chiar ne-am zâmbit dar sigur  … am fugit cât mai repede către mașină. Eram în criză de timp și riscam să ne ratăm nunta.

De emoție și agitație, mamei-soacre, Anne, i s-au spart două vase de sânge din nas care au dat drumul la un puhoi de sânge și o hemoragie demnă de cea mai mare sperietură. Incidentul a lăsat-o aproape fără vlagă iar pe mine m-a lăsat fără ajutor la îmbracatul rochiei albe, cu corset cu panglici lungi la spate.  Anne, devenită out-of-order era singura persoană care știa exact cum să îmi lege corsetul rochiei albe și bufante. Făcusem teste nenumărate, știam și cât timp lua încorsetarea. Ce nu prevăzusem însă era plan B în caz de bălți de sânge. Așa că în timp ce mama soacră încerca să își oprească hemoragia din nas și prosoapele mele își acceptau soarta însângerată, mama mea, devenită salvatoare de mireasă, încerca să îmi încheie corsetul la spate, fără să fi primit niciun training anterior. Cu chiu cu vai, a tras, a scos, și-a prins degetele, mai că și-a rupt unghiile cu panglicile corsetului. Iar la final, ce credeți? Rezultat una panglică scurtă și una panglică luuungă ce-mi atârna sub rochie de mai mare hazul. „Foarfeca, foarfeca, adu foarfeca!” am strigat în disperare. Ba, am mai aruncat și un umeraș în pat, că să îmi vărs frustrarea, în timp ce lacrimile îmi inundau ochii. Baremi rochia era încă îmi era albă, am încercat să mă consolez. Foarfeca a apărut, mama a tăiat panglica lungă a corsetului iar lucrurile s-au îndreptat pe utima sută de metri. Mama-soacră, Anne, și-a revenit. Albă la față precum o gheișă cu machiajul neterminat, sprijinită în baston și acompaniată de socru ne-a făcut semn că era aptă de plecare. Noi doi viitori miri ne-am privit, în mașină cu toții ne-am suit și am gonit spre primărie. Eram în întârziere. Rău … de tot. Iar belgienii pot fi foarte stricți cu timpul.

Noroc nostru a fost că primăria era aproape. Am sosit exact la țanc, chiar înainte să ne pierdem slotul de timp alocat pentru căsătorie. Dacă am fi ajuns 5 minute mai târziu, riscam să nu ne mai fi putut căsători legal în acea zi. Cei de la primărie erau perplexi, nu li se mai întâmplase până atunci ca mirii aproape să își rateze ora căsătoriei. Cu noi, au trăit-o s-o vadă și pe asta.

După ce am zis „Oui” și respectiv „Oui, j’accèpte” și după ce martorele oficiale de căsătorie, Denisa și Irina, au semnat în Registrul Stării Civile, ne-am întors acasă veseli și încununati cu flori. Petrecerea putea să înceapă! Șampanie, aperitive și voie bună, invitați și miri, puneți-va burta la cale pentru aveați cu ce. Am mâncat și am ciocnit, am sorbit și ne-am îndopat cu  bunătățurile gătite de mama Marieta, alias soacra mică și bucătar de nuntă voluntar. Tot draga de ea ne-a făcut și un gustos tort de mere, ornat cu frișcă de casă și decorat cu ștrumfi albaștri și ei proaspăt căsătoriți.

Prima nuntă cu bine s-a terminat. Iar eu pe o șa, așa am încalecat. Prima poveste de nuntă cu năbădăi v-am spus-o. Dar povestea nunților la capăt nu am dus-o.

2 răspunsuri la „Nuntă cu năbădăi: Emoție însângerată și cununie civilă aproape ratată”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.