Eram satisfăcută și ușurată. După o așteptare de doar cinci ore, reușisem să votez în marea duminică de 26 mai. Acum o saptamâna și o zi. Aleluia!
Mă așteptam la coadă. Eram pregătită. Și fizic și psihologic. Doar mai avusesem experiența votului în diasporă când am așteptat cu orele. De aceea venisem devreme la secția de votare și pregătită să las timpul să curgă. Ce-i drept, eram pregătită pentru o așteptare de vreo două, hai trei ore. Am petrecut în schimb cinci și mi-am anulat majoritatea planurile de peste zi. Alții însă și-au dedicat întreaga zi doar pentru a putea vota. Au trebuit să călătorească, și-au luat copiii, cățeii și purceii după ei, au stat la coadă câte șapte sau opt ore, sperând să aibă același rezultat: să ajungă în acea cabină de vot, cu minuscula ștampilă în mâna. Două buletine de vot. O ștampilă veche între degete. Putere de schimbare gigantică. Eu am votat. Am ștampilat bine. Am ștampilat cu patos. Ce onoare pe mine! Ce oportunitate că am apucat să ajung la urna de votare! Am răsuflat ușurată. Eu și mulți alții care au reușit în sfârșit să voteze. De parcă ni s-ar fi făcut un favor. De parcă n-ar fi fost un drept al nostru.
Dar și mai mulți alții nici după nouă ore nu au reușit să voteze. Ba unii au fost și loviți pentru că au îndrăznit să își exprime nemulțumirea. Frustrant. Înjositor. Injust.
Le alegerile europene, prietenii mei internaționali, adică de alte naționalități decât a mea, au votat în doar cinci minute. Cinci! Sau și-au trimis votul prin poștă. Sau au votat online. De ce? Pentru că la ei se poate. Pentru că la ei lucrurile se fac cu cap, nu după metode neadaptate. Dar povestea asta o știi deja. Ai auzit-o de multe ori în ultimele zile. Ba chiar ai și trăit-o pe pielea ta. Mă întreb, la următoarele alegeri, istoria se va repeta? Sau o vom fi rescris-o?
Gabriela D. Spencer 