N-a știut să aprecieze superba Orhidee ce îi căzuse miraculos în mâini. Nici el nu știa cum reușise asta. El, venit de la botul vacii. Ea, Orhidee sensibilă și citită de la oraș. Se fudulea cu ea în ochii lumii, era trofeul lui. Rupsese gura târgului. Cine mai era ca el?
Dar mai târziu s-a simțit eclipsat de rafinamentul și complexitatea Orhideei. Se simțea inferior ei și orgoliul lui nu suporta asta. Așa că a decis să o subjuge și să o ofilească. I-a dat din ce in ce mai puțină apă. A ținut-o în umbră. A otrăvit-o cu ape murdare și minciuni. Dar ea totuși rezista. Enervat, a început să îi smulgă din frunze, bucată cu bucată, cu vorbe ca un cuțit ce se împlanta adânc … și mai adânc. Florile i s-au ofilit una și una. Apoi au căzut. Dar Orhideea cu stoicism a rezistat.
La un moment dat, el a decis să se descotorosească de Orhidee. Nu o mai suporta. Își găsise o altă floare mai pe gustul lui. O floare care nu îl eclipsa. O floare ce îi era mereu alături. I-a împărtășit secretele lui. A așezat-o la loc de frunte și i-a dat putere. I-a dat mânâ liberă să taie și să spânzure așa cum făcuse și el. Acum floarea cu care el se afișează în ochii lumii e un încântător Scaiete care-l înțeapă, îl zgârie și îl zgândăre mereu… De Scaiete nu vrea să scape. Oricum se ține scai de el și el de ea.
Orhideea rezistă în continuare. I-au crescut noi frunze și i-au dat și câțiva boboci în ciuda urmelor pe care le poartă. Cineva pesemne a scos-o o la lumină și a început să îi toarnă ape mai bune.
Gabriela D. Spencer 
One thought