Voi cum vă ascultați pe voi înșivă și pe cei din jur?

Nu mi-a mai venit a scrie. Nu m-am putut urni din loc. Am început câteva fraze, am scris câteva idei răzlețe, am creionat câteva cuvinte. Și atât. Erau idei bune, subiecte serioase dar care ar fi necesitat timp de cercetat, de analizat, de redactat și de structurat. Iar pofta mea de scris era latentă. Și nici gând să îmbrățișez ideea de a face ceva ce presupunea efort. Oricum, nevoia de a scrie nu se manifesta. Iar laptopul, deși luat cu mine în călătoria spre meleagurile natale, nu mă atrăgea. Nu mă vedeam deschizându-l. Nu îl simțeam atrăgându-mă. Nu mă imaginăm atingându-i tastele sau privindu-i ecranul.

Iar dacă nu am scris, în schimb am ascultat, am observat și am discutat, încercând să fiu cât mai prezentă în dialogurile purtate. Prezentă atât față de interlocutori cât și față de mine. Ascultam, încuviințam, primeam, puneam întrebări, încurajam, mă deschideam, interpelam, mă bucuram, ba uneori mai și confruntam. Observam reacțiile celuilalt, dar și reacțiile mele. Remarcam când interlocutorul meu se emoționa, când se tulbura, când se enerva sau când se retrăgea, respingând cu desăvârșire unele din punctele mele de vedere exprimate. Apoi mă observam pe mine. Cum eram relaxată, jovială, tulburată, tristă, enervată și cum corpul îmi răspundea prin senzații la unison cu trăirile mele.

Și am încercat și să înteleg acel “de ce” din spatele trăirilor mele. Ce mă făcea să mă tulbur, ce mă anima, ce mă făcea să mă simt iritată și enervată, ce mă calma, ce mă bucura și ce mă motiva să îmi confrunt interlocutorii.

Valori și convingeri au ieșit la iveală. Emoții și experiențe anterioare. Dorințe și nevoi, motivații și domenii de interes, pasiuni. Tristețe sau mânie. Curiozitate, revoltă, iubire, îngrijorare sau chiar și frică. Emoții variate. Am mai remarcat divergența mea în raport cu unii interlocutori, dar și blândețea și compasiunea. Am mai încercat să mă calmez, mai ales când simțeam cum mă ambalam pe subiecte care au darul să mă anime, deși drept să spun, îmi era greu să iau piciorul de pe accelerația confruntării. E greu să mă calmez când știu că am dreptate și când celălat se opintește în argumente iraționale sau de genul “Dacă așa am făcut până acum…”, sau “Așa se face de când lumea și pământul”.

De mică am avut o fire confruntată. “De ce să dau cu sapa la țară sau să mut fânul dintr-o parte în alta în grajd? Vacanța mea de vară era pentru relaxare, nu pentru muncă!“, i-am ripostat acum cu mulți ani în urma bunicului meu căruia nu îi venea să creada ce debita nepoțica lui crescută la oraș. În școala generală aveam discuții lungi cu profesorul de religie, argumentându-mi cu claritate și convingere ideile nonconformiste (pentru el). Voiam să demonstrez că lucrurile pot fi văzute și din altă perspectivă. În plus, ideea de a ”crede fără a cerceta” mi se părea o altă formă de subjugare.

Încă mă ambalez pe subiecte care mă animă și încă îmi e greu să mă domolesc, mai ales când mă lovesc de ziduri de neînțelegere sau intoleranță. Doar că spre deosebire de eleva din generală, adulta din prezent a mai învățat să se observe pe ea însăși și să își decodeze gândurile, emoțiile si senzațiile corporale. Nu întotdeauna îmi iese. Nu funcționez după algoritme. Sunt doar un om, nu o mașină.

Voi cum vă ascultați pe voi înșivă și pe cei din jur?