Te-am visat mort. Dar erai viu la suprafață. Te-am visat mort, dar doar pe interior. Îți mâncau viermii sufletul, iar bucuria și dragostea îți intraseră în putrefacție. Te-am visat mort, găunos și plin de puroi. Pentru că uitaseși să trăiești. Pentru că uitaseși să iubești. Încet, încet, cu timpul, de vipere te-ai înconjurat, crezând că poate așa vei fi în sfârșit în siguranță. Tu și cuibul de vipere. O barieră împotriva exteriorului amenințător. Dar te-ai lăsat pradă veninului ce te înconjura, acaparându-te la fiecare pas, zi după zi și an de an. Te îmbătai cu apă rece în timp ce mușcai și sfâșiai tot ce încerca să crească în jurul tău. Atacul e cea mai bună apărare, nu așa se zice?
Te-am visat mort pe interior și mi-a fost milă de tine. Deși as fi putut foarte simplu să te dezaprob cu vehemență sau să îți întorc cu silă spatele. Pe vremuri comportamentul tău m-ar fi înveninat și m-ar fi durut amarnic. Acum doar îl dezaprob și încerc să mă țin departe. Te înțeleg, îți e greu și nu ai voință și nici energie să schimbi nici cel mai mic lucru. Iar oricât am încerca să raționăm cu tine, tu ai fi incapabil să asculți. Ți-ai pierdut de mult această capacitate. Acum asculți doar șoaptele înveninate care ți-au otrăvit sufletul și mintea. Și nici ajutor nu stii nici să ceri, nici să primești. Suspiciunea îți e mai la îndemână și e mult prea familiară. Ești tu, mereu împotriva celorlalți. Doar tu și viperele pe același front.
Mânia, ura, invidia, neîncrederea, suspiciunile și gândurile negre te-au acaparat, făcându-te prizonier. Și îmi pare rău. Mi-aș fi dorit să fie altfel. Și am încercat să te ajut, de atâtea ori. Dar nu depinde de mine. Ajutorul în primul rând trebuie cerut, iar dacă e oferit pe gratis, are nevoie sa fie primit. Cine știe, poate nu era ajutorul potrivit… Am încercat de atâtea ori să îți deschid ochii. Să vezi ceea ce nu vedeai. Dar celui care refuză continuu să vadă, vederea nu i se poate da. Am încercat să te fac să auzi. Dar am înțeles că urechile eu nu ți le pot desfunda de mâl și pietriș, atât timp cât tu refuzi.
Te-am visat mort pe dinăuntru. Ți-am perceput durerea și am lăcrimat. Mi-ar fi plăcut să fie altfel. Și am mai încercat, poate de prea multe ori să alin și să remediez ceva ce nu îmi aparținea, ceva pentru care nici măcar nu eram eu cea responsabilă… Acum, în prezent, nu îmi mai rămâne decât să accept că nu mai e speranță. Că eu nu mai pot face nimic și că tu, nici în veci, nu te vei schimba. Îmi pare rău. Dar în spinare vreau să îmi port doar stânca mea. Nu și a ta.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Citește și:
Gabriela D. Spencer 