⁃ Încetează! Încetează ceea ce faci!
⁃ Păi..
⁃ Ți-am spus să încetezi!
⁃ Dar …ă…
⁃ Gata! Niciun ăă!
⁃ Dar,
⁃ Încetează, îți spun! În clipa asta! Nu ești bătut la cap ca să înțelegi, nu? Încetează A-CUM!
Băiatul își privește tatăl, un englez roz-roșu de la soare din cap până în picioare, cu un trup masiv încununat de un burdihan umflat ca un butoi respectabil, al cărui conținut sigur a fermentat în arșița plajei Dorada de pe insula Lanzarote. Adăpostit sub umbrela albastră, la câțiva pași de apa oceanului Atlantic, băiatul stă așezat pe un șezlong. E bine ascuns în spatele mamei care îi servește drept scut față de enervarea vădită a tatălui care poate își revarsă frustrări acumulate dar oprimate. Sau care folosește mânia în mod obișnuit. Cu părul gri răvășit de vântul de pe plajă, cu fruntea străbătută de broboane de sudoare, tatăl își continuă pledoaria pe același ton dar cu argumente diferite, în timp ce fața i se înroșește și mai tare.
⁃ Ai 13 ani și când îți zic să încetezi, încetezi imediat ceea ce faci. Punct!
E tatăl a cinci copii dintre care trei adolescenți și pare că vrea să își protejeze titlul de cap de familie. Când zice el ceva, ceilalți trebuie să execute.
Băiatul își înghite cuvintele în timp ce privește în jos, fixând nisipul pe care îl freacă cu tălpile ca să își mai domolească emoțiile ce îl încearcă. După ce se supune o vreme în tăcere, răbufnește:
⁃ Dar de unde să stiu ce trebuie să încetez când tu nici măcar nu îmi spui CE să încetez?!
În tot acest timp, mama, lipsită de orice putere de intervenție, privește tăcută derularea scenei și poate își dorește să aibă un buton magic pe care să îl apese și să își amuțească bărbatul. Nu îl are la îndemână, așa că tace așteptând să se potolească furtuna din vikingul bărbos, cu ochi sticloși și piele înroșită de soare de bărbat al său.
Mai târziu, așezată confortabil la restaurantul Olive de lângă aceeași plajă Dorada, îmi aștept răbdătoare porția întârziată de creveți giganți la grătar, acompaniată de salată și cartofi specifici insulelor Canare. Ca să îmi păcălesc senzația de foame, beau apă și încerc să mă concentrez asupra romanului pe care îl citesc când urletul unui copil mă face să tresar. Băiatul de la masa vecină, să fi avut 8 – 9 ani, își muscase limba, drept pentru care începu să plângă în agonia durerii. Las cartea deoparte, uit pentru o clipă de foame și devin deodată spectatoarea unei scene de familie. Tatăl, calm, îl privește cu milă și ii spune pe un ton mângâietor:
– Da, doare. Te cred că te doare. Da, știu.
Îi privește răbdător, acompaniindu-i durerea. Îl îndeamnă sa bea niște apă, iar băiețelul îl ascultă continuând să plângă. Apoi tatăl îi mai spune ceva, dar nu aud bine din cauza muzicii din barul irlandez de lângă. Cred că îi explică ceva pe același ton blând. Pierd firul conversației dar văd însă cum băiatul se liniștește treptat. Gata, durerea a trecut. Și cea din gură, și cea din inimă.
Îmi întorc gândurile spre mine și mă întreb, care mi-ar fi fost reacția automată? Și constat cu stupoare că de aș fi fost în locul părintelui, reacția mea automată, reacție de altfel învățată, ar fi fost cu mult diferită de ceea ce mi-aș dori eu să fie. Constat că una din vocile ce îmi răsună în cap s-ar fi exprimat pe un ton repezit zicându-i să se calmeze, că exagerează, că nu-i decât o mușcătură, că o să îi treacă până s-o însura. Tot în mod automat, vocea ce am auzit-o de atâtea ori până când a devenit o parte din mine m-ar fi făcut să îi fi ordonat să se liniștească odată și să nu mai plângă atâta. Că ce atâta dramă, că se preface. Că face prea multă gălăgie și se uită lumea la noi. Că ne face de rușine. Că mă face de rușine. Rușine, rușine să îți fie! …
Si nu îmi place acest discurs care îmi vine automat în minte. Poate de asta m-am ferit de maternitate până acum, cine știe… Și știu de unde vin aceste cuvinte complet lipsite de blândețe. Așa am fost învățată. Așa mi s-a spus, așa mi s-a repetat, așa am văzut la cei din jur, iar eu am internalizat acestă voce și această reacție care riscă să fie imitată precum un automatism inconștient.
Ca atunci când un părinte își plesnește copilul zvăpăiat care era cât pe ce să fie lovit de o mașină. Iar prima reacție pe care o are după trecerea pericolul e să își lovească odrasla. Văzut pericolul, tras/salvat copilul, pericol trecut. Zbang! Apoi ceartă copilul ca să se învețe minte. Eventual un at zbang, o altă palmă și avalanșe de dojeni. Pentru că așa a învățat la rândul său pe când era doar un copil. Și pentru o mie și unul de alte motive întemeiate.
Multe din convingerile și comportamentele noastre sunt învățate și copiate, mai ales de la cei care ne-au forjat în primii ani de viață. Unele ne sunt prielnice, ne fac să mergem înainte, dar altele sunt îndoielnice. Să facem diferența dintre ele rămâne o mare încercare. Uneori greșim, alteori ne reparăm greșeala. Și în alte circumstanțe deși ne e greu, admitem că atâta am putut și atâta s-a putut.
Însă unele răni rămân, deși sunt cicatrizate. Și pentru a merge mai departe, trebuie deschise, întoarse pe dos și curățate de puroiul care stagnează, apoi recusute și lăsate să se vindece. Iar asta e responsabilitatea fiecăruia, fie că a trecut prin situații în care atâta a putut sau în care atâta s-a putut.
Niciun părinte nu e perfect. Iar pentru durerile sufletești din copilărie pe care le purtăm și încă le mai simțim, avem și noi o parte din responsabilitate, mai ales acum, în prezent. Avem responsabilitatea față de noi, dar și față de ceilalți ca să ne simțim mai bine, să căutam și să acceptăm ajutorul și să încercăm să vindecăm ceea ce poate fi vindecat.
– dedicat lui Bogdan
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Citește și:
- Eu sunt singura persoană responsabilă pentru tot ceea ce mi se întâmplă … pe bune?
- Pentru toți cei care au nevoie de ajutor dar și-l neagă
- Cele mai frumoase cuvinte pe care mi le-ar fi putut spune cineva
- Te-am visat mort.
- E ziua mea, ce naiba! Despre emoții “indezirabile” când le aștepți cel mai puțin
Gabriela D. Spencer 
4 thoughts