E ziua mea, ce naiba! Despre emoții “indezirabile” când le aștepți cel mai puțin

De ziua mea nu-i musai să zâmbesc. Pot și să plâng, dacă de asta am eu chef.

Dar nu am plâns. Deși starea mea interioară arăta precum o zi ploioasă și înorată. Gândurile îmi goneau într-una antrenând un cumul și mai intens de emoții. “E ziua mea, la naiba, doar nu o să o petrec fiind tristă și morocănoasă!”, mi-am zis înciudată, după care am hotărât să fac ceea ce tindem să facem cu toții atunci când suntem abătuți și străbătuți de emoții mai puțin plăcute. Am încercat să mă înveselesc, am încercat să ies din starea în care eram, din panta de deprimă în care încet-încet alunecam. Am ieșit pe ușă, am luat-o prin ploaie și m-am dus la piscină, că doar e științific demonstrat că sportul ajută moralul. Cele treizeci de minute continue de înot bras nu m-au ajutat nicicum să scap nici de gândurile cam gri care mă asaltaseră de dimineață, nici de emoțiile cu încărcătură negativă. În schimb mi-au pus corpul în mișcare care poate a fabricat și ceva endorfine. Dar nu îndeajuns pentru a le resimți. Atingerea apei însă m-a făcut să îmi aduc aminte cât de mult îmi lipsise lichidul acela mirosind a clor și cât de plăcut e sa alunec în plonjeu. O plutire, un fel de zbor, într-un aer cu textură și materie. Mi-a făcut bine apa.

Întoarsă acasă, am găsit apartamentul așa cum îl lăsasem: gol, întunecos și cu un cățel adormit. El era plecat. Se întorcea mai târziu de la cursul de flamandă căruia îi dedica fiecare jumătate de sâmbătă. Am plecat și eu, a doua oară, de data asta, direcția spre centru. “E ziua mea, ce naiba, doar nu o să stau închisă între patru pereți pe întuneric și mai ales cu așa stare interioară!?” Am ajuns cu întârziere la workshop-ul de dans oriental, la care mă înscrisesem cu câteva zile înainte. Un workshop doar pentru femei, două ore întregi de unduiri de șolduri, de adieri de brațe și eșarfe de mătase. Două ore doar pentru ele, doar pentru noi. Era cadoul meu de ziua mea, de la mine pentru mine. Nu voiam obiecte, aveam destule. Voiam exeriențe, ale căror emoții să dureze mai mult decât un minut-două, cât ar dura bucuria primirii unui cadou. Voiam să mă reconectez cu prezentul, cu corpul meu, să ating podeaua cu picioarele goale și să îmi mișc brațele și soldurile pe ritmuri orientale. Spre uimirea mea, am reușit să mă concentrez și să prind coregrafia. Am transpirat. Am dansat. Am chicotit, am râs. Iar am transpirat. Și cu celelalte femei complet necunoscute prelung m-am amuzat. Tristețea ce pusese stăpânire pe mine în cursul dimineții, fără vreun motiv anume, s-a mai disipat.

Mai târziu, întâlnire cu el. Un rendez-vous ad-hoc, lângă stația autobuzului ce mă adusese din centru. Hop în mașina noastră albă, iar la picioare m-a întâmpinat bucuros cățelul nostru alb. Direcția? Locuri cu mult verde, copaci cu coame bogate, iarbă întinsă și luciu de apă. Jumătate de oră mai târziu ne plimbam pe marginea lacului Genval din afara Bruxelles-ului. Și ce dacă ploua! Aveam umbrelă și ne-am adăpostit ca doi proaspăt-îndrăgostiți sub un copac pe o băncuță. Cățelul alb a mirosit curios în jur. Cufundați în murmurul silențios al naturii, noi ne-am ațintit privirea către stropii de apă ce dansau pe suprafața lacului învolburat. Soarele când ieșea, când se ascundea, lăsând cerul norilor gri-albicioși și întunecați.

“Ce vreme dificilă e azi!”, i-am zis, “Parcă e vremea din sufletul meu.” Urmele stării mele afective de dimineață au reapărut. Am încercat să le gonesc, deși știam prea bine că vor reveni. Doar asta facem cu toții. Când suntem triști, chiar și fără motiv, vrem sa ne înveselim, la comandă dacă se poate. Sau cu o pastilă, cu un pahar de vin, o prăjitură sau două, sau trei, poate o țigară sau orice altceva menit să aducă plăcere și senzația de reconfort în prezent. Așa că am decis să ne retragem în restaurantul de vis-à-vis. Venea curând ora cinei, vremea încă se anunța capricioasă iar imaginea unor băuturi și snack-uri aperitive părea îmbietoare. Și cine ar fi refuzat confortul unui pahar de vin și priveliștea unui lac întins, fie el și învolburat.

“E ziua mea, azi îmi dau voie sa beau un pahar de vin, nu doar apă!”. Am comandat un pahar de vin alb, de-al casei. Era bun. Neașteptat de savuros. Și crănțănind sărățelele de pe masă i-am fredonat zâmbind: ”It’s my birthday and I can cry if I want to …”

“Vrei sa plângi?”, m-a întrebat îngrijorat. “Nu și da”, i-am răspuns. Nu știam exact ce să îi zic. Am stat puțin pe gânduri și apoi am înțeles sensul emoțiilor mele precedente. Erau emoții care voiau să scoată ceva afară, care cereau să fie recunoscute și abordate, care cereau o discuție. Erau emoții pe care nu le ascultasem, emoții pe care de multe ori le refuzasem. Iar azi se deciseseră să îmi dea peste nas deși atât eu cât și ceilalți aveau așteptarea să fiu veselă și entuziasmată. Motivată de paharul de vin care începea să își resimtă efectul moleșindu-mi ușor corpul, am decis să îi vorbesc de tumultul meu emoțional și de o parte din gândurile mele (nu toate pentru că unele pot fi complet iraționale; nu toate gândurile noastre sunt fapte adevărate). Cert e că am vorbit. Și am exprimat ceva ce voia sa iasă afară. El m-a ascultat și a reflectat. Apoi și-a spus părerea. Eu l-am ascultat. În final, am decis amândoi să schimbăm anumite lucruri, să remediem ceea ce era de remediat, pentru a creea loc de și mai bine pentru cuplul nostru. Apoi voia bună s-a strecurat pe nesimțite, fără să o doresc, fără măcar să o convoc.

Mai târziu, cornetul cu sorbet italienesc (înghețată fără lactoză), degustat în timp ce ne plimbam agale pe marginea lacului străjuit de copaci falnici, a prelungit sentimentul de plăcere și pace ce se instalase.

Toate emoțiile sunt bune. Chiar și acelea care ne par “rele”. Chiar și acelea pe care le-am numit pe nedrept “negative”.

Emoțiile vin ca să ne comunice ceva și deși pe unele le considerăm negative, ele au toate un rol. Negând stările afective considerate “negative”, negăm ceva care ni se întâmplă nouă. Negăm oportunitatea de a conștientiza o stare / o situație / o lipsă/ un dezechilibru care ne afectează starea, corpul, perspectiva. Propun ca în loc să respingem emoțiile “negative”, mai bine să le îmbrățișăm, să le salutăm și să le ascultam mesajul ce ele ni-l transmit.

În loc să le tot concediem fără drept de apel, ce-ar fi să îi spunem tristeții, mâniei sau fricii că sunt binevenite? În loc să respingem automat tot ceea ce considerăm emoție negativă sau să ne judecăm și să ne criticăm pentru stările “neadecvate” pe care le avem, cum ar fi dacă ni le-am privi cu blândețe și am încerca să înțelegem ceea ce vor să ne învețe? Precum poetul Rumi ne îndeamnă, ne-ar fi mai bine dacă am reflecta la ceea ce tristețea, invidia, frica sau mânia vor să ne spună despre noi. Poate avem o nevoie neîmplinită, cuvinte nespuse, răni neînchise, dorințe neacceptate și refulate sau pur și simplu un dezechilibru, fie el relațional, emoțional, hormonal sau chiar și alimentar. E mereu un mesaj. Depinde de noi dacă vrem să îl primim.

“This human being is a guest house.
Every morning a new arrival.

A joy, a depression, a meanness,
some momentary awareness comes
as an unexpected visitor.

Welcome and entertain them all!
Even if they are a crowd of sorrows,
who violently sweep your house
empty of its furniture,
still, treat each guest honorably.
He may be clearing you out
for some new delight.

The dark thought, the shame, the malice.
meet them at the door laughing and invite them in.

Be grateful for whatever comes.
because each has been sent
as a guide from beyond.”

— Jellaludin Rumi

De ziua mea nu-i musai să zâmbesc. Pot și să plâng, dacă de asta am eu chef. Și apoi rămâne să înțeleg mesajul care mi se dezvăluie.

---

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

---

 

Citește și:

• Cele mai frumoase cuvinte pe care mi le-ar fi putut spune cineva
• Pentru toți cei care au nevoie de ajutor dar și-l neagă
• Ai noroc când îți e bine
• Și duși au fost ei doi în zbor, lăsând confortul în urmă pentru gustul libertății
• Amintindu-mi-l pe Toby, cel mai tare șef pe care l-am avut vreodată
• Voi cum vă ascultați pe voi înșivă și pe cei din jur?
• Pentru toți cei care nu pot dormi