Nu aș fi crezut că ziua îmi va rezerva o așa situație surprinzătoare. Griul de pe cer și aversele ce cădeau șiroaie pe trotuarul devenit cenușiu anunțau apropierea sfârșitului verii. O zi dezolantă ce îmi alimenta cu succes aceeași dezolantă stare interioară. Cu greu m-am urnit din pat, târându-mi pașii către bucătărie. Ceai, pastilă de tiroidă, probiotice. Ba, m-am forțat și să fac câteva posturi de yoga, sperând că poate așa îmi voi trezi și activa corpul. N-a mers. M-am înșelat.
Mi-am luat micul dejun pe la jumatatea dimineții într-o lentoare dilatantă, privind ploaia de afară ce cufunda totul în culori cenușii. Cățelul alb dormea răstignit în patul lui, recuperându-se după lunga plimbare de ieri. Ce bine că are chef să doarmă, că nici eu chef de ieșit în ploaie nu am. M-am înșelat din nou. S-a trezit când m-am așteptat mai puțin, cerându-și ieșirea pe un ton plângăreț. Era dreptul lui.
Am cedat deși singurul gând care îmi trecea prin minte era: « Mai lasă-mă în pace! ». Voiam doar să mă fac mică într-un colț și să mă ghemuiesc sub o pătură protectoare. Iar altă dată, prin negura trecutului, aș fi dat curs întreaga zi unui astfel de gând ce m-ar fi acaparat implacabil. Cu greu m-am îmbrăcat, cu greu am ieșit în ploaie. Cățelul a fost expeditiv în nevoi și și-a scurtat elanul pentru plimbare, trăgând lesa către direcția casei. Nici lui nu îi place ploaia.
Reîntoarsă acasă, am început să conștientizez din ce în ce mai mult că starea nu mi se va schimba prea ușor și că va persista. Riscam să alunec într-o dezolare și mai cruntă, cu gânduri incontrolabile ce se derulau într-un sprint nestăvilit. Ce puteam eu sa fac? Ce puteam eu sa iau ca să îmi fie mai bine? “Ce să îți dea mama ca să îți fie mai bine?“, copilul din mine ar fi fost întrebat pe vremuri. Doar că nu mai eram copil și nu mă mai puteam ascunde după fusta mamei. Mi-am ascultat gândurile și am încercat să mă îndepartez de ele sau să le reformulez. Nu a mers. Starea nu mi s-a îmbunătățit iar eu voiam rezultate aici și acum.
IMEDIAT.
Am trecut la atac. Am pregătit o cană de ciocolată caldă, cu vanilie, ghimbir și piper după o rețetă inspirată din tradiția aztecă, așa cum văzusem la muzeul ciocolatei pe care îl vizitasem recent. Am suplimentat ciocolata caldă cu o felie de pâine cu gem de caise de la mama. Mi-am mai pregătit și o ceașcă de cafea decofeinizată pe care am acompaniat-o cu o gofră fără lactoză, apoi am continuat cu un ceai de sunătoare, toate demersuri – amuniție împotriva unor stări afective și fizice ce lăsau de dorit. Căutam reconfortarea și ce alină stările interioare dificile mai bine decât mâncarea, căldura, condimentele și în special zahărul?
Mișcarea.
După câteva vizionari de TedTalks pe tema depresiei, am decis să îmi reactivez endorfinele. Mi-am pus o pereche de pantofi de sport în picioare. Nu, nu am plecat la alergat. Nici vorbă de o așa energie. Să nu exagerăm. De-abia reușisem cu câteva ore în urmă să mă îmbrac. Am urmat sfatul doctorului de pe scena neagră cu covor rotund și roșu și am decis să fac o plimbare de 30 minute, mergând în pas alert. Am luat-o progresiv, de la mai încet și fără spor, la mers de Doamne-Ajută, până am ajuns la un ritm mai rapid. Timer-ul telefonului număra minutele.
Ruta mi-am decis-o mergând. Adică mergeam văzând cu ochii. Cu umbrela în mână și bine încinsă în impermeabilul roșu, eram singura lunatică ce se aventurase la o plimbare duminicală pe ploaie. Drumul mărginit de copaci înalți formau o arcadă protectoare și verde ce ducea către câmpul ascuns după păduri de tufișuri.
Înaintam gânditoare dar hotărâtă să îmi îndeplinesc obiectivul endorfinelor când un bărbat mi-a ieșit în cale. Am tresărit. Aveam doar câteva secunde ca să evaluez posibilul pericol pentru că se îndrepta spre mine. Ceva din mersul lui mi-a atenționat mintea care imediat a acționat conform rolului ei suprem de a mă ține întotdeauna în siguranță, chiar dacă de multe ori asta înseamnă să mă țină la adăpost dar deoparte.
Era înalt și îndesat, cu o burtă importantă ce se contura sub haina largă ce se preta mai degrabă anotimpului friguros. Părul lung, negru și cârlionțat îi dădeau o alură de înțelept, dar felul în care înainta mă făcea să mă îndoiesc de intențiile lui.
În mâna stângă ținea strâns un rând de chei, pe cercurile cărora atârna o adunătură de figurine colorate de brelocuri. Câțiva Simpsons, niste ștrumfi, un turn Eiffel argintiu, un porcușor rozaliu, inimioare și multe alte forme pe care nu am reușit să le deslușesc cu privirea mea speriată. Trebuia să îl privesc în ochi. Trebuia să aflu ce voia de la mine. Pe strada golașă, eram doar eu și el proptit în fața mea. Iar autobuzul parcat la capăt de linie era prea departe în cazul în care aș fi avut nevoie de ajutorul șoferului ce probabil își lua pauza.
« Bonjour Madame, J’ai quelques chose à vous dire. / Bună ziua, doamnă, vreau să vă spun ceva », a început el să îmi vorbească în franceză.
Ochii lui de un maro închis mă priveau țintă iar eu prin vederea periferică am căutat să îi observ mâinile. Se pare că primul lucru la care ne uităm când întalnim o nouă persoană sunt mâinile. E o reminescență din trecut care ne-a ajutat să supraviețuim. Când ne uitam la mâinile unui om, aflam de îndată dacă ne putea fi prieten sau dușman. Ce ține în mână? Un cuțit? O sabie? Orice ar putea servi ca armă? Face vreun gest care sa îmi dea un indiciu că m-ar putea ataca?
I-am privit mâinile, ca să mă asigur că eram în siguranță și m-am îndepărtat ușor, lărgind o idee distanța dintre noi și mărind spațiul meu personal care risca să fie invadat. Nu părea că ar fi prea bine. Ar fi putut fi un cerșetor care ar fi vrut ceva bani, dar în buzunar nu aveam decât o monedă de 50 de cenți. Ar fi putut fi vreun nefericit, izolat de lume cu gânduri morbide și răzbunătoare. Un psihopat fără inteligență emoțională sau cine știe, un om singuratic, dezamăgit de viață și intoxicat de alcool și furie. Mintea mea căuta toate scenariile posibile cu viteza unui Ferrari ambalat pe trasee de cursă.
Dar se înșela. Mintea mea voia doar să mă protejeze.
Pe chipul lui inexpresiv, ochii lui mă priveau drept în timp ce buzele lui i se mișcau ritmic dând glas celui mai frumos discurs live pe care l-am auzit în ultima vreme.
Nu mi-am putut crede urechilor ceea ce am auzit. Voi încerca să redau cuvintele lui cum pot mai bine, deși păreau desprinse dintr-un discurs motivațional supra-realist, care se downlodase pe o stradă din cartierul meu.
« Vreau să îți spun să crezi în tine, orice ar fi. Vreau să îți amintești că ești puternică, deși sunt zile când de-abia te târăști. Fii blândă cu tine și domolește-ți dojenile îndreptate către tine. Amintește-ți că poți să mergi înainte, chiar dacă de multe ori te poticnești și te împotmolesti pe drum. Uneori poți face imposibilul, alteori nu, dar merită să încerci. Viața poate fi grea, la fel, poate fi și ușoară, uneori ambele în același timp. În orice caz, merită trăită. Cere ajutorul când ai nevoie, nu ține în tine. Sunt oameni care se vor bucura să te ajute.
Daca ai copii, sa stii că ei sunt ca semințele care la un moment dat vor încolți și vor deveni plante ce se vor înălța căutându-și lumina. Ce semeni, aia culegi. Dacă ai un partener în viața ta, prețuiește-l din toată inima. Hrăniți-vă relația și creșteți împreună. Iar dacă vezi un cerșetor pe stradă, dă-i o monedă, un sandwich sau orice mic ajutor și pune-ți și tu o dorință. Pentru că așa cum dai tu ceva ce îi lipsește altcuiva, e posibil ca altcineva să îti dea ceea ce îți lipsește ție. … »
Nu îmi venea să cred ceea ce-mi spunea, iar mintea mea căuta să afle dacă nu cumva la sfârsit îmi va cere ceva. Era cumva o glumă? Chestiile astea NU se întâmplă în viața reală, le citești online în poze inspiraționale sau le auzi rostite de vreun speak-er în căutare de adepți și followers. Eram sceptică. Dar pe de altă parte eram recunoscătoare pentru acele cuvinte chiar dacă ar fi putut foarte bine să fie descărcate dintr-un discurs motivațional de pe YouTube.
Suprarealist.
Poate chiar era un cerșetor cu o abordare inovantă, inspirată din trend-urile de azi de căutare de sens al vieții, abundență și protecție a universului și dacă ar fi fost, i-aș fi oferit cu siguranță cei 50 de cenți pe care îi aveam în buzunarul drept al impermeabilului. În orice caz, era cel mai frumos și încurajant lucru pe care cineva mi l-ar fi putut spune în acele clipe.
« Dacă ne vom mai întâlni, dragă doamnă, îmi iau rămas-bun. Iar dacă nu ne vom mai întâlni, îți spun adio și îți urez numai bine », și-a incheiat el discursul, lasându-mă buimacă. I-am zâmbit și i-am îngăimat câteva cuvinte de mulțumire pentru cele împărtășite. El s-a îndepărtat, exact așa cum a venit, fără a avea vreo expresie anume pe chip. Eu am rămas în urmă perplexă și amuțită dar cu nenumarate întrebări rostogolindu-se în cap. Cine era? De ce mi-a spus toate acestea? Ce își dorea? Ce l-a facut să mă oprească? Face chestia asta de obicei? Are un discurs gata făcut pe care îl repetă necunoscuților? Era vreun suflet sensibil respins de societate? Vreun mesager neînțeles?
Aș fi vrut să mă întorc să îi vorbesc. Dar el înainta către stația de autobuz, cufundat în gânduri și într-o lume doar a lui. Poate într-adevar nu era chiar în toate mințile, dar cine este oare? Și cine știe, în ciudățenia lui, poate putea percepe lupta interioară a unei necunoscute pe care a încercat să o ajute cu un discurs ce a venit când se aștepta cel mai puțin.
Îi eram recunoscătoare de ajutor. Îmi remontase oarecum moralul. Dar știm cu toții că minunile nu se întamplă doar cu un singur discurs pozitiv. Uneori ajută, într-o oarecare măsură. Însă pentru cei cufundați de-a dreptul în depresie, pentru cei care au atins fundul puțului și asta în ciuda tuturor eforturilor de a ieși, bunăvoința unui necunoscut și energia unui discurs motivațional sunt de prisos. Suferința psihică și fizică e prea mare, prea intensă și de cele mai multe ori nici pastilele nu dau rezultate sustenibile pe termen lung.
Dar pentru mine, care ieșisem din fundul puțului de o bună bucată de vreme și care doar mai aluneca uneori câte puțin înspre puț, cuvintele lui erau binevenite.
Am pornit mai departe, cu pas rapid, continuându-mi plimbarea de la care aveam așteptarea unui vârf de endorfine. La un moment dat, m-am uitat în urmă, sperând să îl revăd, dar înaintasem deja prea mult, pierzându-l din ochi. Am continuat mergând spre câmpul care se deschidea în fața mea. În zare am întrevăzut un cuplu, mergând mâna-n mana, adăpostiți sub o umbrelă.
Nu eram singura lunatică iesită la plimbare pe ploaie. Dar cu siguranță eram singura ce primise cele mai frumoase cuvinte pe care cineva mi le-ar fi putut spune exact când aveam nevoie.
Mulțumesc, străin lunatic.
TedTalk despre emoții mai puțin plăcute:
TedTalks pentru a înțelege despresia (care e diferită de stările depresive):
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Citește și:
- Fă-ți ordine în casă și poate viața va fi mai ușor de respirat
- Cum să te simți în Belgia aproape ca acasă. Despre evitare, protecție, cursuri de flamandă și integrare civică
- E ziua mea, ce naiba! Despre emoții “indezirabile” când le aștepți cel mai puțin
- 19 realizări personale care mi-au îmbunătățit calitatea vieții
- Bine ați venit la Bruxelles… fără papuci? (Fragment din “Drumul”)
- Cum mi-am învins frica de ace și injecții
- Tatălui tău imperfect, i-ai spune oare că doar atâta a putut, chiar dacă încă te mai doare?
- Zâmbăreață azi la spital, nu ca altă dată. Totul este trecător.
- Ce aș fi vrut să știu despre diabet dar e prea târziu. O poveste cu Maurice și o Madame
Gabriela D. Spencer 
4 thoughts