Cum mi-am învins frica de ace și injecții

Întotdeauna mi-a fost frică de ace. Când a trebuit să îmi fac testul de grupă sanguină pentru buletin, am leșinat cât eram de lungă după ce m-au înțepat în deget. Când mergeam pentru analize de sânge se lăsa mai mereu cu o senzație de leșin, scădere de tensiune și văzut prin ceață. Numai la gândul că urma să mi se facă injecție, corpul reacționa, încordându-mi toți mușchii într-un așa hal încât niciun îndemn rațional de relaxare nu funcționa.

Nu sunt singura căreia îi e frică de ace. Multi curajoși și curajoase își pierd cumpătul cuprinzându-i o frică irațională, ce se manifestă atât fizic cât și psihologic, doar la vederea acului și la anticiparea injecției.

Dar azi a trebuit să îmi înfrunt frica la alt nivel, pentru că a trebuit musai să îmi fac o injecție subcutanată și asta de una singura. Și ce luptă a fost!

C’est facile!

Stăteam pe marginea patului, cu maieul ridicat. Îmi dezinfectasem în prealabil mâinile și pielea de pe burtă, citisem instrucțiunile, studiasem pozele de pe prospectul medical care îmi arătau cum trebuia să rulez pielea abdominală într-un pliu și cum să fac injecția. La nivel rațional aveam toate informațiile de care aveam nevoie. Primisem explicații și la spital de la un asistent. Doamna cu care împărțisem camera de spital își mai făcuse deja injecții subcutanate în burtă. « C’est facile », adică e ușor, m-a asigurat ea. Timp de 10 zile după operația pe care amândouă o avusesem în aceeasi zi, trebuia să ni se administreze câte o injecție subcutanată la nivel abdominal. Și era obligatoriu. În teorie, aș fi avut drept la asistentă la domiciuliu, însă a existat o problemă de comunicare și am aflat doar după ce m-am trezit din operație că trebuia să fi făcut eu demersurile ca să gasesc asistentă la domiciliu. Și deși până să mă externez am contactat mai multe asistente care se deplasau la domiciliu, toate erau ocupate. Așa că nu îmi mai rămânea decât să mânuiesc eu acul.

Hai că pot! Sau nu.

Cu seringa subțire în mână, știam ce trebuia să fac. Repetasem deja instrucțiunile în minte. Dar anticiparea acului străbătându-mi pielea, memoria tuturor senzațiilor de durere pe care le simțisem în trecut, m-au descurajat. Mâna stânga ținea pliul de piele de pe burtă; na, că grăsimea abdominală acumulată în ultimii ani folosește la ceva; mâna dreaptă ținea seringa cu ac fin ca pe un stilou. « Hai, că pot!”, încercam eu să mă încurajez. Dar nu reușeam să mă urnesc.

« Hai, că pot! Ce naiba! Până și copilul ăla din video-ul de pe youtube poate! Hai! Unu, doi, … trei! », mâna dreaptă îsi lua avânt, apoi pornea către pliul de grăsime de pe burtă, dar se oprea la un centimetru de piele.

« Aaaaarrrrh! Ooooof! Haaaaaa!”. Frustrare. Apoi o luam de la început.

« Hai, că pot! Ce naiba! Hai! Unu, doi, … trei! » Seringa își lua avânt, traiectorie spre burtă apoi oprire forțată.

“Ceeee măăă faaac? Că trebuie să fac injectia asta. Hai, că pot! Hai că pot! Hai! Unu, doi.. » Mâna dreaptă își lua din nou avânt și din nou se oprea. Din nou frustrare. Dar frica era mai puternică și îmi invadase deja corpul. Mâinile îmi tremurau necontrolat. Mai toți mușchii îmi erau încordați.

În total cred că am stat mai mult de jumătate de oră pe marginea patului, tot încercând să îmi fac o amărâtă de injecție sub-cutanată, cu un ac extrem de fin dar care în mintea mea avea repercursiuni gigante.

Totul are o explicație

Iar frica asta irațională, această anxietate anticipativă, demnă de luat în râs de cei ce se cred raționali și curajoși, e perfect explicabilă de repetatele experiențe medicale negative din prima parte a vieții mele. De câte ori dentistul, copil fiind mi-a făcut lucrări fără anestezie? De câte ori injecțiile primite au fost intolerabil de dureroase? De câte ori în copilăria mea personalul medical care m-a luat în primire s-a purtat cu mine într-un mod inuman, insensibil, de parcă aș fi fost doar o sumă de organe și simptome? Să fi avut 3-4 ani când am fost operată de polipi fără anestezie, fiind legată de mâini și picioare pe un scaun metalic de un doctor al cărui nume nu îl voi uita niciodată. « Doctor Popooooooviiiici! » strigam din toți rărunchii. Probabil atunci a fost una dintre experiențele care au cimentat frica în corpul meu care a învățat să se încordeze și să tremure necontenit în situații de stress. O experiență pe care niciun copil nu ar trebui să o trăiască și la care nicio mamă nu ar trebui să asiste, chiar și indirect, pe holul spitalului. Așa era pe atunci. A trecut. Dar a lăsat urme. Noroc că există terapeuți și diverse forme de terapie.

Azi am reușit să îmi înving frica de ace!

Nu îmi plac acele. Iar la vederea unei simple imagini cu o seringă în plină acțiune, corpul îmi e străbătut de fiori și de tremurat. Dar azi am reușit! Mi-am pus muzică dinamică (mulțumesc Zdob și Zdub) și m-am folosit de respirație. Am inspirat adânc iar în timp ce expiram am împuns acul pe care aproape că nu l-am simțit. Cu mâna dreaptă tremurând, cu chiu cu vai, am reușit să apăs partea mobilă a seringii ca să introduc serul în piele. Mai mult m-a durut cât am introdus serul pentru că nu știam cât de lent sau cât de repede să apăs, dar și pentru că nu îmi puteam controla mâna tremurândă. Dar am reușit! De una singură! Bravo mie!

Dupa injecție am am continuat să tremur. Sistemul meu nervos se ambalează repede și se calmează greu. E ceva ce nu pot controla. În schimb pot acționa în cauză, asta dacă îmi amintesc, evident. De data asta mi-am amintit și am făcut câteva exerciții de EFT (Emotional Freedom Technique), după ce în prealabil mi-am frecționat toracele, mâinile și spatele. Iar după ce m-am mai detensionat la nivel corporal, am făcut și câteva exerciții de respirație (inspirat în patru timpi, ținut respirația în 4patru timpi, expirat în opt timpi). Iar la sfârșit m-am felicitat! Bravo Gaby! Pentru că pentru mine, a fost o zi demnă de un mare Bravo! A fost o mare, mare realizare.

Mi-am învins azi frica de injecție și ace, dar știu că nu e pentru totdeauna. Sunt conștientă că frica va reveni, dar cine știe, poate în timp, corpul și mintea mea vor învăța să tolereze cu mai mare ușurință atât acele cât și seringele.

Iar dacă și ție îți e frică de ace și seringi, ia-o încet. Nu te aștepta să “te vindeci” de frică deodată. Nu există rețetă magică, valabilă pentru toți. Desensibilizarea ia timp și uneori nu are loc complet. Depinde de experiențele mai mult sau mai puțin traumatizante ale fiecăruia. În orice caz, chiar și pentru cel mai mic pas, felicită-te! Pentru că și cel mai mic pas înainte, e un pas înainte!

Notă: “Azi”, în text e echivalent cu sâmbătă, 30 noiembrie

 

---

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

---

 

Citește și:

• 19 realizări personale care mi-au îmbunătățit calitatea vieții
• Uneori e bine să renunți
• Optimizează-mă! Dar cu măsură!
• Zâmbăreață azi la spital, nu ca altă dată. Totul este trecător.
• Eu sunt singura persoană responsabilă pentru tot ceea ce mi se întâmplă … pe bune?
• Pentru toți cei care au nevoie de ajutor dar și-l neagă
• Ai noroc când îți e bine
• Ce aș fi vrut să știu despre diabet dar e prea târziu. O poveste cu Maurice și o Madame