Zâmbăreață azi la spital, nu ca altă dată. Totul este trecător.

Am fost azi la spital, iar spre deosebire de alte dăți din trecut, am fost calmă, ba chiar glumeață. Când am intrat în cabinetul în care urma să mi se ia sânge, păream fără pic de stress. Zâmbeam în timp ce am pronunțat « Bonjour »-ul de salut pe un ton voios. M-o fi ajutat și ședința de o oră jumătate de yoga de râs (exerciții pentru râs) pe care o făcusem cu o seară în urmă.

Ce-i drept, de destins, m-a ajutat și asistenta care m-a ținut de vorbă făcându-mi mintea să se concentreze asupra altei situații decât cea în care mă aflam. Am anticipat eu pentru o clipă acul, iar din fericire l-am simțit precum pișcătura unui țânțar mai al naibii. Dar cum asistenta îmi punea întrebări la care eu tot răspundeam în timp ce priveam în orice altă direcție decât a mâinii imobilizate, n-am mai avut timp să mă gândesc la ceea ce se întâmpla.

Când am intrat în cabinet, păream fără pic de stress, dar îmi știam istoricul anxios când era vorba de ace.

I-am zis asistentei de la început ca să știe cu cine are de-a face: “Știți, eu și acele nu prea ne împăcăm și e posibil să am nevoie de zahăr la sfârșitul prelevării de sânge”. Ea mi-a zâmbit, nu eram eu singura persoană care nu agreea acele, precis văzuse ea multe reacții de frică irațională survenite chiar și celor mai semeți și împăunați bărbați sau celor mai toride și aprige femei. Pe un ton binevoitor, asistenta m-a asigurat că erau bine aprovionați cu zahăr. Într-un colț din sala de așteptare aveam tot ceea ce aveam nevoie: cafea și ceai, pliculețe de zahăr și nelipsiții biscuiți belgieni Lotus Speculoos. Totul gratis. În condițiile astea, să îmi tot ia sânge!

Și nici nu am apucat să îmi imaginez bine momentul în care voi lua o gură din ceaiul bine îndulcit, că prelevarea de sânge s-a terminat. “C’est fini!”, m-a anunțat asistenta pe un ton precum clinchetul unui clopoțel. Puteam să mai stau pe fotoliu, în caz că mai aveam nevoie. N-am avut nevoie, dar m-am dus preventiv în sala de așteptare unde mă așteptau ceaiul și zahărul. Cum era să pierd eu așa oportunitate!

Iar în timp ce sorbeam băutura îndulcită mi-am adus aminte cum, în urmă cu trei ani, experiența luatului de sânge la aceeași clinică, în același cabinet, fusese complet diferită de cea pe care tocmai o avusesem.

În urmă cu trei ani nu îmi amintesc ca soarele să fi strălucit prea mult, nicidecum așa cum strălucea azi pe cerul belgian neobișnuit de senin pentru luna octombrie. În urmă cu trei ani, să fi fost oare tot în octombrie, cine mai știe, m-am trezit cu greu, după o noapte extrem de agitată ce a totalizat doar trei ore de somn superficial, alcătuit din treziri și adormiri succesive. Fusese o noapte grea, plină de efecte secundare datorate unui tratament pe care îl începusem în ziua precedentă. Palpitații, furnicături, țiuieli în urechi, dureri în piept, brațul stâng amorțit, picioare care se mișcau într-un continuu hârșâit de cearceaful mototolit. Gura-mi uscată jelea după un pahar de apă, dar primisem instrucțiuni clare. Nu trebuia nici să beau, nici să mănânc pentru că trebuia să mi se ia sânge pe stomacul gol-goluț.

Am rezistat cu stoicism nopții ca o tortură injustă până când soțul s-a trezit în camera alăturată. Nu mai dormeam de multă vreme împreună, ca să îl scutesc de iadul insomniilor cronice și somnului extrem de agitat cu care mă confruntam. Măcar să sufere doar unul, ce rost avea să sufere și el, stricându-i somnul cu foielile mele? Era de ajuns un insomniac în familie. Nu era nevoie de doi.

Mai târziu eram împreună la spital, așezați tăcuți în sala de așteptare pentru analizele de sânge. Aveam sticla de apă cu mine, am luat doar o gură, cât să îmi înmoaie limba. Nu am așteptat mult, mai bine, pentru că aerul devenise irespirabil. Chemată pentru analize, am intrat în cabinet șovăind. Spatele îmi era încovoiat. Marginile ochilor păreau să îmi alunece în niște lacrimi invizibile, lacrimi cărora încă nu le dădusem dreptul să curgă. Nu îmi era bine. Avusesem o noapte oribilă pe care i-o doream și doctoriței care îmi prescrisese noul tratamentul și care insistase că era singura cale de mă face bine. Pe naiba! Asta să o creadă ea! Dar până una alta, nu aveam de ales. Trebuia să colaborez, altfel riscam să îmi pierd dreptul de ajutor medical. Trebuia să încerc tratamentul de care mă temusem cel mai mult și iată că nu îmi era bine. Dar trebuia să rabd.

Am salutat asistenta cu o voce stinsă. Cred că și privirea îmi era stinsă, lipsindu-i licăririle precum îi lipseau și sufletului meu. Asistenta și-a făcut treaba ușor, cu atenție. De-abia dacă am simțit acul. Am privit în altă parte, apoi am închis ochii. « Acum inspir! … Acum expir! …. », îmi tot repetam în minte, încercând să îmi concentrez atenția pe respirație și să îmi iau gândul de la situația injustă în care mă aflam de mai bine de aproape un an de zile. Păream absorbită într-o curbă interminabilă a timpului, când am auzit asistenta spunându-mi că terminase și că puteam să plec. Am deschis ochii, am mai așteptat puțin, lipită de fotoliul de spital, dedicat prelevărilor de sânge. « Acum inspir! … Acum expir! …. ».

Am mulțumit, am zis « Au revoir » și cu o încetineală de melc vâscos m-am îndreptat spre sala de așteptare unde soțul mă aștepta cu un calm desăvârșit de englez. Știam că era îngrijorat. “Gata, s-a terminat deja?” m-a întrebat surprins. « Ești bine? » Am zâmbit forțat dând din cap în semn că da, eram bine, chiar nu trebuie să te îngrijorezi, am băut apa din sticla ce o purtam mereu în geantă, i-am mai zâmbit, vorba aceea, « fake it, fake it, until you make it », apoi m-am așezat lângă el. “Trebuie să stau un pic, nu mă simt chiar bine. Îmi trece”, i-am zis pe o voce aproape șoptită. Respiram din ce în ce mai lung, încercând să prind oxigen. Senzații de ace îmi străbăteau corpul, privirea mi se încețoșase, ca și cum un nor alb-gălbui mi se așternuse pe față. Nu mai puteam să ma țin dreaptă, deși ședeam pe scaun. Am alunecat spre soțul meu, în încercarea de a-mi pune capul în poala lui. Nu mai vedeam decât umbre care mă învăluiau. Urechile îmi țiuiau zgomotos. Respiram adânc și prelung, tremuram toată și plângeam în același timp. Două sau trei asistente s-au precipitat în preajma mea. Dacă de văzut nu mai vedeam bine, în schimb auzul mi se intensificase. Au chemat un doctor. Asistentele i-au ordonat soțului meu să îmi țină capul, în timp ce doctorul dădea indicații asistentelor să îmi ridice picioarele. Soțul speriat de situatie, nu mai întelegea niciun bob de franceză și a intrebat dacă i se putea vorbi în engleză. “Apa cu zahăr, repede!”, am auzit vocea doctorului care venea din direcția picioarelor mele, acum ridicate într-un V îngust. Într-un final, am început să îmi revin. M-au așezat pe scaun și mi-au dat pe gât două pahare cu apă bine îndulcite. Simțurile îmi reveneau încet, însă tot deconectată mă simțeal, ca un spectator ce își privea povestea. O asistentă scundă, care pe langă mine părea o copilă fragilă, m-a întrebat daca puteam merge și m-a asigurat că mă putea sprijini dacă era nevoie. “Sunt puternică, chiar dacă sunt mică”, mi-a spus zâmbind. Eu eram ditamai lungana pe lângă ea, amețită de la pișcătura unui ac și de la ravagiile nopților nedormite și a efectelor secundare ale unor medicamente pe care eram obligată să le iau.

M-au lungit pe un fotoliu asemănător cu cel de pe care îmi luaseră mai devreme sânge. Doctorul a revenit, propunându-mi o cafea și un biscuite, pentru că ar fi fost bine să mănânc ceva. Am acceptat. Cu jumătate de gură, i-am spus că îmi beam cafeaua fără lapte. Nu mai voiam pe cap și efectele secundare ale intoleranței la lactoză. Doctorul mi-a adus o cafea cu zahăr și trei biscuiți cu speculoză. “Dacă mai vreți, vă mai aduc”, mi-a spus. Apoi i s-a adresat soțului care de mult își pierduse calmul de englez get-beget: “Știu că la prima vedere, e înfricoșător, însă “c’est tout à fait normal”. Nu a mâncat, nu a băut, i s-a luat sânge.” Acum dacă până și doctorul mă aproba, poate nu am reacționat chiar atât de rău, mi-a trecut mie prin cap. După câteva minute, doctorul a revenit ca să se asigure că mă simțeam bine. Eram cu mult mai bine. Eram recunoscătoare pentru ajutor și atenție. Și eram ușurată că nimeni nu mă luase peste picior și nici la rost că eram « prea sensibilă » sau « că mă alintam » sau că « exageram », așa cum mi se întâmpla deseori în copilărie. M-am ridicat cu grijă, apoi i-am spus sacadat: “Vreau acasă. Repede. Ca să mănânc.” Dacă nu aș fi avut intoleranța la lactoză, aș fi putut mânca la barul spitalului care servea zilnic un mic dejun apetisant: croissante, pains-au-chocolat, tarte , felii de chec, toate făcute cu lapte din abundență. Așa că am băut din sticla de apă din geantă, așteptând răbdătoare să ajungem acasă. Colac peste pupăză, când să intrăm în cartier, una dintre asistente m-a sunat. Din neatenție, uitaseră să îmi ia suficient de mult sânge pentru toate testele cerute de doctor. Vestea proastă: trebuia să mă întorc la spital ca să îmi ia din nou sânge. Vestea bună: puteam să mănânc în tihnă acasă și să revin mai tarziu. Nu aveau nevoie pentru următoarele analize să fiu nemâncată. Am răsuflat ușurată apoi am început să îmi compun în minte un mic-dejun care să compenseze aventura de mai devreme.

Azi, mai bine de trei ani de la acea experiență, am zâmbit mai mult. Dar și aveam de ce. Am avansat, corpul îmi e cu mult mai bine. Somnul e pe drumul cel bun. Nu mai iau de mult acele medicamente care mie una nu mi-au priit. Azi soarele a strălucit. Am băut și ceai și cafea (decofeinizată). În schimb nu am mâncat biscuiți cu speculoză. Încet- încet, pas cu pas, merg înainte în ritmul meu. Iar când mi-o mai fi din nou rău și greu, fie ca mintea să îmi aducă aminte că totul e trecător.


Îți recomand și:

Cum să te simți în Belgia aproape ca acasă. Despre evitare, protecție, cursuri de flamandă și integrare civică

Ai noroc când îți e bine

Pentru toți cei care nu pot dormi

Relația cu mâncarea sau mai dă-o naibii de vină

Culeg o piatră de hotar și ți-o citesc la ureche

Munca este brățara de aur, dar atenție, îți ia ochii și atârnă greu

2 răspunsuri la „Zâmbăreață azi la spital, nu ca altă dată. Totul este trecător.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.