Când eram mică, eram al naibii de înceată. Nici acum nu sunt mai brează în unele situații. Îmi exasperam părinții cu încetineala mea, mai ales pe mama și mai ales la mâncat. Mestecam și mestecam și iarăși mestecam fiecare dumicat, dintr-o parte în alta a gurii, de zeci și zeci de ori. Timpul mesei se dilata fără a lua în calcul posibilitatea unui sfârșit. Mă afundăm în activitatea mestecatului care după părerea mea putea să dureze și o veșnicie, pe mine nu mă deranja.
Nu știu de ce mestecam atâta. Poate e legat și de faptul că bebelușă fiind, ba chiar și copilă mai măricică, vomam des, de îndată ce simțeam cea mai mică bucățică de aliment solid. O compătimesc pe mama care mult timp a trebuit să îmi dea pe răzătoare și să îmi paseze toate alimentele. Iar pe vremea aceea nu erau blender-e care fac treaba în doi timpi și trei mișcări.
Tata, deși se degreva de orice activitate legată de bucătărit sau de hrănitul propriu-zis al copiilor, era și el exasperat de lentoarea mestecatului meu. Când era vorba de mâncat, eram o visătoare, uitam că la un moment dat mai trebuia să și termin.
Mâncam prea încet, mai ales în comparație cu tata care dădea haplea pe gât mâncarea de parcă era la întrecere cu cineva. Poate îl fugăreau anii când nu avea cine știe ce pe masă, iar dacă nu voia să aibă burta goală, trebuia să înfulece pe nerăsuflate, altfel frății lui i-ar fi luat-o înainte. Poate avea un mare apetit. Sau poate era singura modalitate prin care știa să aprecieze bucatele mamei. Cert e că mama este o bucătăreasă nemaipomenită și nu o zic doar pentru că e mama. Când se pune pe gătit, iese sigur ospăț de te lingi pe toate degetele. Secretul ei? Să pună un zâmbet pe fețele celor care stau la masa ei. Să îi facă să se simtă bine. Iar reconfortul cel mai rapid trece prin stomac.
Prea mestecam atâta, prea eram cu ochii pe pereți. Mă întreb dacă nu cumva chiar detestam activitatea mâncatului, ceea ce din (ne)fericire nu mai e valabil în prezent. Într-o zi, tata a găsit soluția. Și-a dat jos ceasul de la mână cu brățară de metal și mi l-a pus în față lângă farfuria cu mâncărică de fasole. Aveam 30 de minute ca să o termin. Am rămas singură în bucătărie și aproape că am început să plâng.
“Cum mănânc eu atâtea boabe în doar 30 de minute?”
Aveam cel puțin 100 de boabe în farfurie, dacă nu și mai multe. Iar eu le mâncam individual, mestecând bine BOB cu BOB. De mică aveam o logică mai altfel… dacă nu bizară. Farfuria cred că am terminat-o la timp, după un moment de iluminare când mi-am schimbat paradigma și am găsit soluția de succes să mănânc mai multe boabe deodată.
Între timp am crescut și adult fiind, primele experiențe profesionale m-au învățat că trebuie să mănânc repede, altfel rămâneam nemâncată. Instinctiv, am adoptat stilul hulpav de a mânca a lui tata. Până într-o zi când vizitându-mă, mama mi-a făcut remarca.
“Mănânci mult prea repede și prea mult.”
Mi-am dat seama că mă luam la întrecere cu soțul care mânca repede dar care avea și alte nevoi de alimentație decât mine. Eu nu participam la maratoane și nu mă antrenam alergând de trei, patru pe săptămână, dar mâncam la fel ca el. Aceeași porție și cu aceeași viteză. Iar ca să își exprime dragostea, uneori îmi umplea farfuria mai mult.
Dragostea trece prin stomac.
La muncă, mâncam la o cantină și mă înțelegeam bine cu cei care serveau mâncarea. Și ghici cum își exprimau ei afecțiunea față de mine? Umplându-mi mai bine farfuria care era deja mare ca un platou. Iar eu mâncam TOT pentru că trebuie să terminăm tot din farfurie și pentru că alții mor de foame și e păcat de mâncare să o arunci.
Între timp mi-am dat seama că există o serie de probleme în relația mea cu mâncarea. Pe unele le-am abordat, pe altele le-am rezolvat (relativ). Și multe altele sunt work in progress sau pending resolution. Altele tot revin.
După un program de mindfulness de 8 săptămâni, am descoperit meditația ciocolatei și a smochinei. Am reînvățat să gust mâncarea și să fiu conștientă de actul mâncatului. Poate fi o experiență extrem de plăcută până în momentul când te pierzi în gânduri sau în comportamente automate de care nici nu ești conștient. De obicei când mâncăm, chiar și pentru a ne face plăcere, suntem conștienți de prima și ultima îmbucătură. Experiența a ceea ce e între se pierde.
Masa e sfântă!
La masă încerc pe cât posibil ca mâncatul să fie singura activitate pe care o fac. Nu îmi iese întotdeauna și e ok. Nimeni nu e perfect. Telefonul în timpul mesei? E interzis! Am terminat de mâncat și suntem la ceai sau cafea, atunci avem dezlegare la butonat.
Cel mai greu îmi e să mănânc conștient în situații cu bufet – mănânci cât poți, mai ales în vacanțe half /full bord sau all-inclusive. Pentru că între timp am devenit o pofticioasă, în ciuda intoleranțelor și sensibilităților alimentare pe care le-am dezvoltat de-a lungul timpului. Pentru că încă asociez mâncarea prea mult cu o activitate care îmi aduce plăcere și confort, uitând că scopul principal al mâncatului e să mă hrănească și să îi procure corpului meu nutrienții de care are nevoie pentru a funcționa corect.
Mâncarea e din plin?
Am tendința să îmi umplu farfuria până la refuz și să o termin ascultătoare, așa cum am fost învățată. Dar nu sunt singura, și ceilalți din jur se aruncă pe mâncare ca și cum ar fi niște hămesiți.
Priveam în jurul meu azi dimineață, așezată la o masă în restaurantul bufet de pe insula spaniolă. Vacanțierii veniți în căutare de soare, plajă și indulgență culinară mișunau grăbiți între insulele cu mâncare și mesele lor. Farfurii umplute turn de croissante, gogoși, brownies și brioșe. Farfurii late ca niște platouri și pierdute în mezeluri, brânzeturi, ouă-ochi, tortilla, cartofi prăjiți și felii de pâine prăjită. Ba un englez de la masa vecină avusese inovanta idee să îmbine tradiționalul mic-dejun englezesc cu ouă prăjite, felii de roșii prăjite, fasole în sos de tomate și cârnați cu două apetisante croissante franțuzești. Mai adăugase și niște scrambled -eggs pentru varietate. Cred că dacă se mai străduia puțin, ar fi putut face loc în farfurie și unei clătite, două.
Nici eu nu eram mai brează decât el, mai ales acum vrei cinci – șase ani, pe vremea când încă puteam mânca mai orice. Și eu căram farfuriile-platouri la masă în vacanță, după câteva excursii du-te /vino prin restaurantul bufet. Că doar erau atâtea bunătățuri și obiectivul meu suprem la fiecare masă era să mănânc din toate.
Și nici în prezent nu sunt cu mult mai înțeleaptă. Dar aceste comportamente de pofticioși-haplea pe care cu greu le putem controla ne sunt înscrise în gene. Homo sapiens, precum și rudele ei, homo neanderthalensis, homo erectus și toată compania, tăbăra pe orice oportunitate de mâncare îi ieșea în cale. Oferta era redusă iar alunele și murele nu se găseau în pungi și cutii la câțiva pași de casă. Cu ochii-n patru, mânca în grabă, pentru a nu deveni ea-însăși o oportunitate de masă pentru un prădător. Așa am supraviețuit printre altele ca specie, dar în prezent, cei mai mulți dintre noi nu riscă moartea prin înfometare și nici nu sunt pândiți în tufișurile decorative de la marginea drumului de vreo bestie care își așteaptă cina.
Prin urmare bag de seamă că nu tot ce am învățat legat de mâncat și mâncare mă ajută neapărat (acum de exemplu trebuie să îmi amintesc să mănânc încet și să mestec pe îndelete) și că nu orice comportament instinctiv gen năvălitul pe mâncare îmi priește pe termen lung.
E ceva de făcut?
Acum cu comportamentele dictate de gene e greu să te lupți, dar din când în când poți face câțiva pași reflexivi înapoi. Când observi că se bat turcii la gura ta, eventual te poți întreba dacă nu cumva iar se exprimă vreo rudă îndepărtată de-a ta, gen stră-stră-străbunica ta Neanderthal care crede că a dat de singura oportunitate din lună de a mânca friptură de porc, de pește, tort de ciocolată, clătite și alte cele.
Până la urmă, cine te fugărește și îți pune furculița la gură ca să înghiți ca înecatul/a? Și ce dacă lași o parte din mâncare în farfurie? Dă-o încolo de vină că s-ar putea să îți pice greu la stomac! În cel mai rău caz poți domoli vina luând cu tine surplusul nemâncat din farfurie la pachet, împăturindu-l în șervețele.
Iar când nu te mai poți opri, poate o luminiță se aprinde în capul tău chestionându-te cu blândețe:
- Ce gol încerci să umpli cu mormanul acela de mâncare pe care ți l-ai pus sub nas?
- Îndemnul și învățăturile cui le urmezi cu loialitate?
- La ce dezechilibru hormonal încerci să răspunzi?
- Ce tristețe încerci să îndulcești?
- …
Să ai poftă, gustă mai din toate, dar ia aminte la măsură ca să îți priască!
Citește și:
- Nu spăla farfuriile murdare alte altora
- Aviz bucătarilor de nuntă, fie ei și de Haute Cuisine: Intoleranța la lactoza NU înseamnă meniu vegan
- Are peștele lactoză?
- Eu sunt singura persoană responsabilă pentru tot ceea ce mi se întâmplă … pe bune?
- Cele mai frumoase cuvinte pe care mi le-ar fi putut spune cineva
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Gabriela D. Spencer 
2 thoughts