Ai noroc când îți e bine

Făcusem o greșeală imensă suindu-mă în autocarul cu direcția către Arrecife. Și nu pentru că drumul dura cam o oră și nici pentru că orășelul s-a dovedit a fi o destinație de care ne-am fi putut lipsi cu ușurință.

Străduțele murdare și părăginite în care domnea dezolarea, gunoaiele de pe jos, bărcuțele decolorate ce pluteau însingurate în micul port de marginea piațetei, animată de cele câteva terase – restaurant la care turiștii englezi și nenți, roșii de la prea mult soare în miez de zi și de la prea puțină protecție solară, burtoși din cale-afară, dădeau pe gât bere după bere, și inclusiv griul de pe cer nu puteau fi contrabalansate de plaja din mijlocul orașului, de palmierii ordonați de-a lungul bulevardelor sau de castelul de la malul mării, decorat cu pietre vulcanice.

Marea mea greșeală fusese uitarea, fapt ce m-a plonjat în cele mai cumplite cazne.

Uitasem că am rău de mașină și uitasem că răul se manifestă în autocare, mașini conduse de șoferi zmuciți sau pe drumuri cu serpentine. Iar acum aveam toate motivele care să îmi cauzeze un disconfort important care ma făcea sa ma îndoiesc dacă aș supraviețui până la destinație fără a-mi ușura mațele în plin autocar. La dus, situația fost cât de cât gestionabilă. Dar la întors, parcă iadul năpădise pe abdomenul meu de îndată ce șoferul a demarat.

Așezată la geam lângă jumătatea mea îngrijorată pentru starea mea deplorabilă, aveam de gând să rezist. Dar s-a dovedit a fi o sarcină mult prea grea. Sunt hyper-sensibilă încă din copilărie și pe lângă acest atribut care îmi dă de furcă, îmi lipseau ajutoarele: pastilele de rău de mașină și uleiul esențial de mentă pentru a fi inhalat, masat pe abdomen și gustat. Dezarmată de remediile mele nu aveam decât să îndur cum puteam mai bine, respirând adânc cu ochii închiși și încercând să nu mă mișc.

Nu mă atinge!”, i-am șoptit cu o sforțare aproape supraomenească când el a început să îmi mângâie brațul într-o încercare fără succes de a mă alina. Din fericire, mă cunoaște mult prea bine și știe că în astfel de situații sunt nesuferită pentru că nu am de ales. Nu s-a supărat și m-a lăsat în pace, dar neslăbindu-mă o clipă din ochi.

Șoferul era pus pe curse, drumul șerpuia prin insulă precum niște mațe încurcate în timp ce ale mele se simțeau fără de milă atacate.

Nu aveam control nici asupra șoferului, drumului ori asupra hurducăielilor autobuzului. Iar simptomele mele fizice depindeau în majoritate de elemente pe care nu le puteam controla, ca de pildă bărbatul care se așezase în fața mea. Brunet, transpirat, purtând un maieu negru care îi lăsa să se întrevadă în plină splendoare părul bogat de pe piept și de la subraț. Stătea și el într-o rână, semi-ghemuit ca mine pe locul destinat persoanelor cu dezabilitați. Cert e că avusese o deplină abilitate mai devreme în zi de a mânui sticlele de bere și paharele cu tărie la gură pentru că duhnea de parcă s-ar fi îmbăiat în alcool. Am uitat să spun că sunt sensibilă și la mirosuri.

Singurul lucru care îmi rămăsese în control era respirația, singura mea ancoră rămasă în mijlocul amețelilor care mă asaltau fără drept de apel. Mă agățam de respirație ca de ultima speranță, ca și cum viața mi-ar fi depins de felul în care respiram, ceea ce era și este în mare parte adevărat.

Inspir adânc, apoi expir la fel de adânc și la fel de zgomotos.

Nici nu terminam bine expirația că începeam o altă inspirație zgomotoasă și prelungă, urmată imediat de o expirație geamănă ca lungimeși zgomot. Absorbită de nevoia mea de a supraviețui amețelilor și grețurilor care mă făcuseră prizonieră, stând nemișcată pentru a evita ravagii și mai mari, nu îmi dădeam seama că intrasem într-un fel de hiperventilație care îmi făcea mâinile să se încordeze și îmi răsfira tensionate unele degete, fără a le putea mișca. Mi-am dat seama ce se întâmpla. Mai avusesem o experiență similară la un workshop de breathing and healing, când am pus în practică același tip de respirație și când brațele mi s-au depărtat de corpul întins pe podea, mâinile mi s-au înțepenit iar degetele mi s-au anchilozat într-o tensiune amorfă.

Let it go”, primisem atunci ca indicație. “Let it go”, mi-am spus și eu în autocarul cu șoferul zmuncit. Dar nu aveam ce să las din mâinile care parcă nu îmi mai aparțineau și pe care le simțeam străbătute de un fel de talmeș-balmeș energetic. Ceva îmi roia în palmele și degetele pe care nu le mai puteam mișca, iar eu de data asta nu mă mai temeam. Cunoșteam experiența. M-am lăsat în voia senzațiilor iar gândurile m-au purtat alandala. Am continuat să respir în același fel, știind că era singurul mod de a supraviețui călătoriei. Următorul autocar venea în două ore iar așteptatul sau făcutul autostopului în mijlocul drumului nu erau alternative înțelepte.

Să-l ia naiba pe Arrecife cu autocarele lui cu tot!

Într-un final am ajuns în autogara stațiunii din care plecasem la drum. “Să-l ia naiba pe Arrecife cu autocarele lui cu tot!”, aș fi putut spune cu năduf. Dar nu am zis. Eram prea slăbită și buimacă pentru a mă înfuria. Eram doar recunoscătoare că tortura luase sfârșit. M-am dat jos din autobuz ca o stafie și am putut face câțiva pași până la prima bancă din beton disponibilă în autogară. M-am întins cu grijă cât eram eu de lungă. El la capătul meu mângâindu-mi părul și fruntea sau frecându-mi încheieturile. Sunt centri nervoși acolo numai buni de stimulat. Mi-am revenit că doar nu era să o fac pe prințesa suferindă toată seara. Când m-am ridicat în capul oaselor am exclamat:

“Ce bine e să te simți pur și simplu … bine! Și cât de norocoși trebuie să fim atunci când nu suferim de nimic, iar noi nici nu ne dăm seama!”

Am inspirat profund, am lăsat briza oceanului să îmi mângâie fața și am pornit agale, înviorându-mă din ce în ce mai mult cu fiecare pas făcut.

Nici zece minute mai târziu, dansam pe ritmuri merengue ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În drum spre casă, intrasem din curiozitate într-un bar în aer liber din care răsunau ritmuri latino-americane. Oamenii erau toți numai un zâmbet și voie bună, pătrunși de fervoarea petrecerii. Dansau în perechi sau în grup, mișcându-și șoldurile pline de viață. De fapt nu era un bar ci curtea interioară dar în aer liber a unui minuscul centru comercial. Iar petrecerea era organizată de comunitatea cubaneză din Playa Blanca Yaiza pentru toți iubitorii de muzică latino-americană. Am fost invitați pe loc să luăm parte. Eu nu am ezitat o clipă. Ce șansă mai bună să îndulcesc ziua și să alin amintirea călătoriei de mai devreme!

Într-un colț se serveau băuturile și mâncarea iar pe podiumul-scenă dansau cei doi DJ ai petrecerii, încurajând la dans publicul. După câteva sorbituri din sucul prea dulce și cu un vag gust de lămâie, am început să dansez. Nimeni nu ar fi crezut că în urmă cu nici zece minute, eram ca o stafie, lungită fără vlagă pe o bancă de beton.

Nimeni nu ar fi putut ghici agonia prin care trecusem în autocar. Eram la chica rumana căreia îi plăcea să danseze latino. Eram cea căreia i s-a strigat Olé în semn de admirație când am dansat pe o rumba flamenca etalându-mi câteva mișcări flamenco de brațe.

Ai fi zis o cu totul altă persoană, dar nu, eram una și aceeași. Doar circumstanțele erau diferite. Și așa a dansat stafia merengue pe ringul de dans, trezindu-se la viață și căpătând culoare.

Zece minute, atâta a durat ca să trec de la agonie la vibrația vieții. Mulțumesc.


Simte-te bine degustând și:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.