Bine ați venit la Bruxelles… fără papuci? (Fragment din “Drumul”)

Acum mulți ani, am ajuns în Bruxelles într-o noapte înfricoșător de ploioasă, de ziceai că cerul se hotărâse să dea drumul la apă care curgea precum o cortină transparentă rece și udă spre pământul deprimat. Mai că tăiai ploaia cu cuțitul iar șuvoaiele de apă șiroiau râuri-râuri pretutindeni. Venisem cu autocarul Eurolines, dupa o interminabilă călătorie. Dar eram tânără, neliniștită și plină de speranțe. În vamă stătusem la așteptat vreo patru ore. Ba ne și controlaseră bagajele la un moment dat pe undeva prin periplul vamal al autocarului. După ce mi-au răscolit bine valiza, trebuia ca la comandă să o închid și militărește să urc în autocar. Dar ți-ai găsit! Eu, maestră în făcutul lucrurilor pe dos în condiții de stress autoritar, mi-am testat fără să vreau veleitățile cu valiza mea mare și gri, sofisticată la prima vedere, dar imitație ieftină de Samsonite la o mânuire mai repezită. Fusese singura valiză mai de Doamne-Ajută pe care o găsisem la magazin, cu încuietoare cu număr și dintr-un material plasticat, de Samsonite nici nu auzisem, iar sub presiunea timpului și a încruntării agentului vamal care îmi putea schimba soarta, nu se mai închidea și pace. Se tot desfăcea, una-două, una-două, click-crack, iar eu mă vedeam deja abandonată în noapte și lasată în urma autocarului. Scenariul meu fatalist nu era departe de realitate. Rămăsesem singură în parcarea prost luminată, încercand să închid valiza buclucașă, în timp ce restul pasagerilor, inclusiv șoferul erau deja așezați în autocar, gata de plecare. Ba le și simțeam privirea critică și le auzeam gândurile nemulțumite. Cu chiu-cu vai, printr-o minune, aleluia, planetele s-au aliniat, valiza a colaborat și mi-am reluat la scurt timp locul la geam. 

În Bruxelles când am ajuns, primul lucru pe care l-am observat pe timpul nopții au fost pavelele care decorau trotuarele. Apoi băltoacele care le inundau de la ploaia nestăvilită. Autocarul s-a oprit la Gara de Nord care era capătul lungii noastre călătorii, ce ne bătătorise fundul și spatele. Auzisem zvonuri nu prea plăcute de Gara de Nord. Prostituate și hoți, dar gândul că apartamentul pe care urma să-l închiriem era la doar 10 minute de mers pe jos, nu ne înfricoșa prea tare. Chiria era bună, iar apartamentul central.  Nu avea încălzire, dar avea apă caldă și era aproape de Grand Place. În gara rău făimată, dar care mie mi s-a părut modernă și cu mult mai curată decât gările din România, ne aștepta proprietarul, un marocan cu job respectabil la una din primăriile Bruxelles-ului, pe nume Ghani. Am avut noroc,  omul era cine zicea că era; apartamentul fusese închiriat prin internet, iar pe vremea aceea nu existau atât de multe website-uri și aplicații imobiliare. Ne-am salutat, ne-am luat valizele si l-am urmat, noi două studente Erasmus românce, de 20 de ani și un pic. Dupa o plimbare relativ scurtă, chiar nu mai țin minte dacă am mers cu mașina lui sau nu, în mintea mea a rămas doar amintirea ploii și a întunericului, am ajuns în cartierul în care urma să locuiesc. O ușă maro, înaltă, greoaie și obosită, dădea spre un hol rece și neprimitor. Liftul nu mergea. De fapt nu mergea pentru etajele 1 și 2 unde locuiau chiriașii români, ci doar la etajul 3 unde locuia sora proprietarului. Dupa ce ne-am chinuit să urcăm valizele enorme și grele pe scările înguste, am intrat în apartament. Un miros ciudat pe care nu-l mai simțisem vreodată m-a plesnit, invadându-mi nările și agresându-mi tâmplele. Era o combinație de vechi și neaerisit, cu miros de lipici ieftin pentru tapet. Pe jos un fel de ciment. Doar camerele aveau un parchet făcut din bucăți mici dreptunghiulare de lemn. Propietarul ne-a prezentat casa în grabă. Aici e dormitorul mare cu un pat și un sifonier, aici e camera mică și goală, aici e salonul (adică living-ul) cu o masă mare rotundă,  dintr-un lemn închis la culoare, un fel de bufet lung ce acum ar fi considerat vintage și niște rafturi negre de la Ikea. Aici e toaleta cu tapet galben spălăcit, miros acut de lipici și postere, aici e baia cu faianța gri-albastră, aici e bucătaria cu o masă butucanoasa de lemn și două bănci lungi de o parte și de alta , aici e centrala cu flacără care se stinge din când în când. Scurt instructaj de folosit centrala. Clarificat ziua cand vine pentru contract și chirie. Noapte bună.

Epuizate după lunga călătorie, eu și Alexia* ne-am refugiat în singurul dormitor care avea un pat dar fără așternuturi. Ne-am întins fiecare pe o parte și ne-am acoperit cu gecile. Nu mai dormisem în pat de mai bine de 48 de ore iar somnul ne-a luat într-o clipă. Pe atunci, se pare că nu sufeream de insomnie.

A doua zi ne-am dat seama cum stătea treaba. Ne trebuiau multe. Plecasem noi cu ditamai valizele burdușite, dar cui îi trecuse prin gând să îsi ia plapumă, pernă, papuci de casă și oale de gătit? Noroc că erau ceva tacâmuri și farfurii în bucătăria simplă dar spațioasă. La mama acasă stăteam mereu desculță și fără șosete în picioare. Erau covoare, dar la Bruxelles era un fel ciment-gresie gri și cu picățele albe ce părea mereu murdară.  Acasă mama mereu îmi spunea: ”Ia-ți papucii în picioare, ce stai așa desculță? Ai să răcești!”, iar eu refuzam pentru că îmi plăcea să simt cu tălpile asperitățile covorului. Dar acum ajunsesem la Bruxelles și nu era nevoie ca mama să mă îndemne să îmi pun papucii. Cimentul era rece și neprimitor pentru tălpile mele. Și colac peste pupăză, îmi uitasem papucii în România. Sau îi pierdusem în vamă?

– — Fragment în lucru – to be continued “Drumul”

*nume schimbat

Citește și:

• Cum să te simți în Belgia aproape ca acasă. Despre evitare, protecție, cursuri de flamandă și integrare civică
• 19 realizări personale care mi-au îmbunătățit calitatea vieții
• Optimizează-mă! Dar cu măsură!
• Cum mi-am învins frica de ace și injecții
• Zâmbăreață azi la spital, nu ca altă dată. Totul este trecător.
• Relația cu mâncarea sau mai dă-o naibii de vină
• Ce aș fi vrut să știu despre diabet dar e prea târziu. O poveste cu Maurice și o Madame
• Spectacolul de flamenco s-a terminat, dar pasiunea continuă. Olé!
• Pentru toți cei care nu pot dormi

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.