Eu sunt singura persoană responsabilă pentru tot ceea ce mi se întâmplă … pe bune?

Tot îmi sare în ochi această frază: « EU sunt singura persoană responsabilă pentru tot ceea ce mi se întamplă». E o frază care se vrea motivantă, o frază menită să ne responsabilizeze, să ne impulsioneze să ne luăm greutățile și viața în piept, să ieșim prin forțele proprii din dificultățile pe care le avem, să ne ștergem lacrimile, să strângem din dinți, să ne înghițim suferința, să ne suflecăm mânecile și să trecem odată la acțiune… că ce atâta lâncezeală în suferință, ce atâta victimizare, că și altora le e greu dar merg înainte, pentru că numai de noi depinde să ne ameliorăm viața, să ne rezolvăm problemele (eventual și pe cele care nu au rezolvare), pentru că dacă vrei cu adevărat, poți. Iar ceilalti sunt doar de decor, nu au niciun rol iar faptele lor nu au nicio consecință în viața noastră…

« EU sunt singura persoană responsabilă pentru tot ceea ce mi se întamplă » citesc în status-urile unor speaker-i motivaționali bine intenționați dar poate nu chiar atât de bine orientați, profesioniști ai dezvoltării personale, domeniu de altfel nereglementat în multe țări (apropo, oricine poate profesa ca speaker și oricine se poate numi coach pe cartea sa de vizită), fie ei coach auto-proclamați sau certificați. Unii folosesc această frază ca parte din discursul lor cu tentă spirituală ce propăvăduiește bunătatea universului și eventual puterea afirmațiilor de repetat papagalicește, mai ales când nu crezi în ele, chiar dacă nu au niciun sens în realitatea ta. În orice caz trebuie să înțelegi că doar tu ești responsabil pentru tot ceea ce ți s-a întâmplat în viața ta, iar cei din jur care te-au rănit au făcut-o pentru că tu i-ai lăsat. Ei nu au avut nicio vină, au fost probabil lipsiți de liberul arbitru în alegerile lor care te-au afectat iar tu ai luat-o personal. Unii profesioniști ai relației de acompaniere umane, de multe ori ieșiți pe bandă rulantă într-un timp record de la câte vreun program standardizat de coaching, online sau offline, focusat pe performanță și rezultate rapide, cu abordări și soluții răs-testate și aplicabile tuturor, uită de cele mai multe ori să ia în calcul complexitatea umană. Cât despre empatie, este doar un alt cuvânt din dicționar care după unii, ar încuraja victimizarea.

Și de fiecare dată când văd această frază: « EU sunt singura persoană responsabilă pentru tot ceea ce mi se întamplă», mă ia așa un frison pe șira spinării și simt cum fruntea mi se încruntă iar expresia feței mi se îndoaie într-o grimasă de dezgust. Pentru că nu sunt de acord, ei bine, nu în totalitate de acord, iar corpul îmi reacționează. Și nu cred că reacțiile corpului meu sunt datorate unei convingeri limitative care trebuie musai să fie « asasinată » după cum preferă unii profesioniști din domeniul dezvoltării personale să acționeze. Eu nu cred în asasinarea convingerilor, fie ele limitative. Eu cred în conștientizare cu blândețe, înlocuire și transformare cu bunăvoință, iar acesteau iau timp și efort.

Acum nu aruncați cu pietre!

Eu îmi asum PARTEA MEA de responsabilitate pentru ceea ce mi se intamplă, deși uneori recunosc, îmi ia timp. Asta e, sunt mai înceată și mai sensibilă. Din fire, mă pun deseori sub semnul întrebării, uneori poate prea des și prea mult. Caut să gestionez cum îmi stă în putere dificultățile cu care mă confunt și lucrurile mai puțin pozitive care mi se intamplă. Dar nu sunt eu singura persoană care e responsabilă de tot ceea ce mi se întamplă. Nu depinde doar de mine să îndrept ceea ce trebuie îndreptat în viața mea. Pentru că nu trăiesc singură într-o bulă de cristal, trăiesc într-o societate, într-o infrastructură, într-un mediu, într-un sistem și interactionez cu alte persoane care fac parte la rândul lor din același sistem și au la rândul lor o responsabilite pentru cum e sistemul afectat, prin urmare și ceilalți membrii din sistem. De câte ori mulți dintre noi au vrut să shimbe lucruri în viata lor, au trecut la acțiune, dar împrejurarile și lipsa de suport le-au stat în cale? Da, dar trebuiau să continue, au renunțat prea repede, au dat bir cu fugiții, s-au victimizat, au dat înapoi când doar de ei depindea schimbarea pe care ei și-o doreau, mi-ar răspunde motivatorii indignați … Dar eu văd o avalanșă de argumente critice care aruncă responsabilitatea pisicii moarte pe umerii celui care de cele mai multe ori are nevoie de încurajare, sprijin și nu de critici. Pentru că e ușor să o faci pe superiorul, pe criticul, în timp ce stai pe tușă, neimplicat. 

De ce nu își asumă responsabilitatea pentru viața sa?

V-ati intrebat vreodata de ce o femeie, victimă a violenței conjugale, continuă să stea alături de bărbatul care o agresează, deși viața îi e un calvar? Poate ar vrea să plece, la un moment dat își dă seama că trebuie să plece, dar nu poate. « Dacă vrea, poate! », ar răspunde speaker-ii motivaționali judecători. Doar că nu e atât de simplu. Poate de plecat, de ieșit pe ușă ar fi în teorie simplu, dar ce se întâmplă apoi? În joc e multă suferință, neputință și multe frâne interioare și exterioare. Iar de cele mai multe ori nu primește niciun sprijin. Poate sunt copii la mijloc, poate nu are unde să se ducă, poate este izolată de societate, poate este dependentă financiar, poate nu are acte, poate nu există niciun centru care să îi ofere asistență, poate a fost amenințată cu moartea, poate copiii i-au fost amenințați, poate e sechestrată … sunt zeci și sute de obstacole care îi stau în cale, motive suficient de întemeiate care în nici un caz nu sunt scuze. Pentru că cine spune pe un ton superior: « astea sunt doar scuze », învinovațește și nu ajută persoana fragilizată să meargă înainte. În nici un caz nu îi dă putere, ci doar îi mai arată încă o dată cât de varză este, adaugând la suferința sa încă un strat de … culpabilitate. E adevarat, femeia agresată poate măcar să ceară ajutorul, … dacă are cui. Dar ce să facă atunci când ajutorul e inexistent și când sistemul în care trăiește nu îi este prielnic ? Atunci îndură și supraviețuiește, așa cum poate mai bine.

De ce nu-l paraseste.jpg

Persoanele bine intenționate ar avea mai mult succes în inițiativele lor dacă în loc să își etaleze discursul moralizator și rețetele standardizate, s-ar conecta cu adevărat cu cel/cea care e în dificultate și ar întreba: „De ce ai avea nevoie în momentul acesta ca să îți fie bine? Ce fel de ajutor ți-ar fi de folos? Ce e mai important pentru tine în clipa asta?” Și de ce nu: „Cu ce te pot ajuta eu? Cu ce te pot ajuta ceilalți? Pe cine poți conta?” Pentru că și ceilalti au la rândul lor o responsabilitate. A denunțat cineva soțul agresiv? A intervenit cineva când femeia a fost bătută în plină stradă? A alertat cineva poliția? S-a oferit cineva să găzduiască femeia agresată și copiii ei, în lipsă de alte opțiuni? I-a sugerat cineva ajutorul psihologic? I-a ridicat cineva moralul și a ajutat-o să își definească opțiunile? Probabil că nu. Dar e mai simplu să îi fie trântită pe tavă o lecție spirituală desprinsă din context: « Femeie bătută, TU esti singura persoana care e responsabilă pentru TOT ceea ce ți se întamplă în viața ta». Iar daca tu nu poți face nimic pentru că te simți incapabilă și lipsită de orice putere, atunci tough luck, îți meriți soarta!

Numai că uităm că responsabilitatea este împarțită. Iar în loc să jucăm rolul moralizatorului comod care privește de sus, poate și cu ceva ipocrizie ascunsă, ce-ar fi să ne recunoaștem partea noastră de responsabilitate? Să ne întrebăm în ce fel „sprijinim” tacit și indirect ca o astfel de dramă să se repete? Și ce am putea face ca să prevenim sau să remediem astfel de situații? 

Acum nu spun că trebuie să fim musai „salvatori” cu orice preț și buni samariteni în orice circumstanțe. Ceea ce încerc să evindențiez e că există responsabilitate individuală dar și colectivă.

Jean, IT-istul cel responsabil și deschis la schimbare

Am fost de curând la un workshop organizat de o scoală de coaching din Belgia. Coach-ul senior ne-a povestit de cazul IT-istului Jean. Persoană introvertită, excelent analist IT, perfecționist în munca sa și apreciat pentru aceasta, Jean a fost recompensat de șefi cum altfel decât cu o promoție. L-au făcut manager de echipă, Jean devenind șeful colegilor săi de departament, colegi pe care îi tot ajuta în trecut. Subalternii lui au continuat să îi ceară ajutorul, iar Jean era fericit să o facă. Datorită perfecționismului și capacitatea  sale de analiză, identifica imediat erorile din și propunea mereu soluțiile adecvate, corectând munca celor din jur. Era motorul bunelor rezultate obținute de echipă. Șefii însă i-au adus în vedere că îi lipsea asertivitata, că nu știa să pună limite, că avea o problemă de gestiune a timpului și că nu știa să delege. 

I se reproșa că era un manager «prea bun». Era mereu dispus să își ajute subalternii. Era mereu supra-încărcat cu dosarele de consulting IT ale colegilor lui, pentru care perfecționismul și capacitatea lui de analiză erau mană cerească. Ba își mai aducea dosarele de la muncă acasă neglijându-și familia. Superiorii lui Jean i-au propus să urmeze un program de coaching pentru a-și dezvolta noi competențe: asertivitate, capacitatea de a delega, punerea de limite, etc. El a acceptat. Voia să se schimbe. Îsi asuma responsabilitatea. Doar era singura persoană responsabilă de tot ce i se intâmpla în viața lui, fie profesională, fie privată … 

Jean a lucrat cu un coach. Și-a identificat pattern-urile de comportament negativ și convingerile limitative. Și-a pus sub semnul întrebării comportamentele automate sau preferate și a găsit noi abordări și noi comportamente pe care le-a pus în practică. Era entuziasmat. A început să spună « Nu » din ce în ce mai des colegilor săi cerându-le să își termine ei singuri dosarele de recomandări. A început să pună limite și să spună ceea ce înainte lăsa neexprimat. A început să delege. Iar rezultatele noii lui abordări au fost de-a dreptul surprinzatoare… Colegii cărora Jean le dădea mereu ajutorul au devenit confuzi. Nu înțelegeau de ce Jean îi refuza.  Au inceput să îl barfeasca pe culoare în pauze. De când cu coachingul, Jean părea cu nasul pe sus, nu mai era managerul binevoitor și săritor de dinainte. Nu se mai puteau baza pe el. Devenise de nerecunoscut. Nu le mai acorda suport, le cerea să facă mai mult, le spunea « NU ».  Productivitatea echipei a scăzut și Jean a fost sancționat pentru proastele rezultate. În tot acest timp, acasă, sotia a început să se plângă. Era nemulțumită și îngrijorată. Nu își mai recunostea soțul. Jean nu mai era bărbatul de care se îndrăgostise, bărbatul alături de care își petrecuse viața. Nu îi mai era alături așa cum era înainte. Era schimbat. I-a cerut să redevină cel care era înainte. … Ce să aleagă Jean în cazul acesta? Schimbarea și progresele personale în detrimentul relațiilor, ba chiar și a rezultatelor? 

Da, aici e un caz tipic de rezistență la schimbare a celor din jur. Pe de altă parte, dacă această rezistență la schimbare persistă, motivația lui Jean de a continua bătălia ar  scădea, la fel și energia lui. Managerii lui Jean voiau ca el să își amelioreze competențele de manager, însă sistemul și mediul profesional în care acesta se afla nu sprijineau obiectivele de dezvoltare ale acestuia. 

Așa că permiteți-mi să mă îndoiesc de veridicitatea frazei: « Eu sunt singura persoana responsabilă pentru tot ceea ce mi se întâmplă ». Prefer să o înlocuiesc cu doua fraze:

« Îmi accept partea mea de responsabilitate pentru ceea ce mi întâmplă. Acționez asupra ceea ce e în controlul meu. »

 


Citește și:

Relația cu mâncarea sau mai dă-o naibii de vină

Cele mai frumoase cuvinte pe care mi le-ar fi putut spune cineva

Dacă tata atâta a putut…

Amintindu-mi-l pe Toby, cel mai tare șef pe care l-am avut vreodată

3 răspunsuri la „Eu sunt singura persoană responsabilă pentru tot ceea ce mi se întâmplă … pe bune?”

  1. Foarte frumos ceea ce ai scris Gabi, si e adevarat, exista o responsabilitate impartita (sau impartasita) intr-o relatie, o echipa, o comunitate etc. . Mi-a placut si povestea lui Jean, din care am inteles ca avansarea in cariera nu este neaparat cel mai bun lucru care i se poate intampla unui om. (cunosc si eu cazuri care ar ilustra acest lucru). La fel si evaluarea exterioara a „skillurilor” pe baza unor standarde impuse de altii. Um Om este mult mai mult decat abilitatile si cunostintele lui, plus ca un om evolueaza constant cu fiecare experienta de viata.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.