Am ieșit ieri la o scurtă ședință de jogging cu soțul meu. Din fericire, în Belgia, exercițiul fizic în afara casei este permis, ba chiar încurajat pe durata carantinei, atât timp cât persoanele locuiesc sub același acoperiș și se respectă distanța socială.
Au fost treizeci de minute de antrenament, o alternare între mers și alergat, parte dintr-un program cu un nume foarte sugestiv – ‘From couch to 5’. Cu alte cuvinte, antrenamentul de 9 săptămâni te poartă de la lâncezit pe canapea la alergat de 5 km, fie continuu, fie întrerupt de mers.
Soțul meu e pasionat de alergat. Eu nu.
În schimb mie îmi place să ies cu el la alergat. Mă motivează prezența lui, petrecem timp împreună, facem o activitate care lui îi place, dar facem și sport, ceea ce e benefic atât pentru sănătatea fizică cât și pentru cea mintală. În plus, avansez în același timp cu el sau mai degrabă el se adaptează ritmului meu, învăț de la el, progresez și îmi îmbunătățesc condiția fizică.
Am mai încercat chestia asta acum câțiva ani, când eram foarte vulnerabilă.
Fizic, eram o catastrofă și nu exagerez.
Și nu pentru că nu aș fi făcut mișcare, de fapt mergeam săptâmânal la cursul de flamenco la care nu voiam să renunț (deși poate ar fi trebuit), ci pentru că îmi epuizasem mai toate resursele fizice și cognitive. Eram în burn-out.
Flamenco. Poate îți folosește povestea mea
Și îmi aduc aminte de o conversație de pe vremea aceea, cu cineva care se apucase ca și mine de alergat. Îi povesteam de încercările mele de a face jogging și de faptul că mă bazam pe soțul meu să alerge cu mine, că îl rugasem să îmi caute și să îmi propună un program adaptat, că el devenise practic antrenorul meu.
Nu am apucat să îi povestesc de dificultățile pe care le întâmpinam, nici să îi descriu în amănunte cât de greu îmi era, și poate mai bine că altfel mi-ar fi răspuns fără îndoială că mă victimizam, că de îndată a venit întrebarea:
“Dacă vrei sa alergi și să îți îmbunătățești condiția fizică, cine e responsabil să caute, conceapă și să organizeze programul de alergat, tu sau soțul tău?”.
Poate ea făcea toate lucrurile astea de una singură. Poate era felul ei de a-și demonstra responsabilitatea, voința de fier și determinarea de a atinge țintele pe care și le impuse.
Dar realitate ei nu era și a mea
Eu, una, sincer, m-am blocat. M-am simțit neînțeleasă și singură. Situația ei nu era nici pe departe asemănătoare cu a mea. Eu trăiam într-o altă realitate. Și deși recunosc că scopul întrebarii ei era să mă responsabilizeze pe mine față de antrenamentul meu, eu nu m-am simțit nici împuternicită (empowered) și nici autonomă. Din contră, m-am simțit deplorabil.
Întrebarea și mai ales tonul pe care fusese pusă, m-au făcut să mă simt vinovată și rușinată de neputința mea și de faptul că am cerut ajutorul. M-am întristat și m-am displăcut pentru incapacitatea mea de a-mi concepe singură acel program de alergat, pentru dificultatea de a face cercetări online (cititul era o activitate foarte dificilă, concentrarea mea era la pământ), pentru că nu mă descurcam de una singură. Repet, în vremea aceea capacitățile mele fizice și cognitive se deterioraraseră enorm, iar unele chiar disparuseră. Resursele mele de energie erau instabile, inconsecvente și reduse.
Eram, după cum zic englezii, “a mess”.
La scurt timp după discuția aceea, am lăsat baltă antrenamentul pentru jogging. Îmi era prea mult rușine de neputința mea, eram oricum mult prea slăbită. Preferam să renunț decât să mă lupt cu durerosul adevăr – în acea perioadă, de una singură, eu chiar NU puteam.
VOIAM, dar nu puteam.
Ce e mai grav este că am început să mă condamn pentru asta, pentru faptul că eu eram incapabilă să fac « ca alții », că « rețeta altora de succes » nu mi se aplica și mie…
Acum cer ajutorul.
De curând am reînceput programul „de la canapea la 5km„, alături de soțul meu. Acum, în prezent chiar nu mai văd o obligație să fac chestia asta de una singură. Și de ce să nu cer ajutorul? Doar pentru că pentru cineva „a cere ajutorul” e o dovadă de lipsă de responsabilitate? Nu sunt oare mai responsabilă recunoscându-mi vulnerabilitățile și găsind o cale de a merge înainte?
Și sincer, obiectivul de a ajunge să alerg 5km nu mă motivează ca atare, ci faptul că ies cu el pentru jumătate de oră de antrenament, iar la sfârșit mă simt învigorată. Eu nu am vreun obiectiv de cursă maraton sau să ajung să alerg 25 de km așa cum face el. Momentan mă mulțumesc cu exercițiul nostru săptămânal, cu încurajările și prezența lui și cu progresele mici dar consistente pe care le fac. E de ajuns. Iar între timp, condiția mea fizica s-a îmbunătățit, nu mai sunt epava de altă dată.
Privind în urmă mă întreb, de ce suntem convinși că pentru a reuși ceva trebuie neapărat să urmăm doar o singură rețetă? De ce a fi responsabil echivalează de multe ori cu a realiza lucruri de unul singur? În fond ce contează, regula/calea pe care ai urmat-o ca să ajungi undeva sau faptul că ai ajuns oricum, urmând drumul potrivit ție? De ce să avem așteptarea ca să facem totul singuri?
Nu ne-ar prinde mai bine să ne acceptăm vulnerabilitățile și să cerem și să primim ajutorul?
„Responsibility demands choice. Choice implies freedom„,
– John Whitmore, Coaching for Performance. Growing human potential and purpose
Citește și:
- Fă-ți ordine în casă și poate viața va fi mai ușor de respirat
- Cum mi-am învins frica de ace și injecții
- Spune-mi, tu ce cale ai alege?
- Eu sunt singura persoană responsabilă pentru tot ceea ce mi se întâmplă … pe bune?
- 19 realizări personale care mi-au îmbunătățit calitatea vieții
- Bărbații nu dansează. Bărbații beau bere și se uită la fotbal
- E ziua mea, ce naiba! Despre emoții “indezirabile” când le aștepți cel mai puțin
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
2 răspunsuri la „De la canapea la 5km sau cum e să îți accepți vulnerabilitatea?”