Uneori e bine să renunți

Știu că am făcut bine, că am luat o decizie înțeleaptă, de om mare. Sănătatea-i mai bună decât toate, nu așa zice vorba? Și cu toate acestea mintea mea și-a tot imaginat cum ar fi fost dacă n-aș fi renunțat.

Weekend-ul acesta trebuia să fie unul special. A fost, dar nu așa cum l-am prevăzut eu. Vineri seara trebuia sa îmi încalț pantofii mei roșii de flamenco, să îmi trag fusta lungă cu volane pe mine, să îmi încălzesc încheieturile mâinilor și picioarelor, să îmi rotesc șoldurile și brațele și să reiau dansul flamenco după o pauză de aproape două luni. Aveam planificat să mă retrag împreună cu alți « aficionados » într-o vilă înconjurată de natură, unde să fim doar noi, învățăcei-dansatori, învățăcei – chitariști și profesori – artiști profesioniști din lumea flamenco (el cantaor, la bailaora y la guitarrista). Așteptam cu înflăcărare momentul acesta. În plus fusesem eu cea care sugerase profesoarei stilul (palo) de flamenco pentru retreat – Tangos flamencos, preferatul meu, cu un ritm accesibil în doar patru timpi.

A fost un weekend special, dar nu așa cum mi l-am imaginat. În loc de fustă cu volane, am tras pe mine două rânduri de pături, iar în picioare trei straturi de șosete. Am transpirat și m-am hidratat la fel de mult pe cât aș fi făcut-o în sala de dans, pentru că febra m-a pus la încercarea. Pâna aproape în ultima clipă am tot sperat că îmi va fi mai bine și că ma voi putea totuși duce. Ba chiar și după ce am anunțat că mă simțeam prea rău și că de-abia mă puteam ține pe picioare, chiar și după ce am văzut doctorul care mi-a confirmat infecția în gât și mi-a prescris antibiotice și repaos la pat, chiar și după ce am crezut că am făcut în sfârșit pace cu mine și am îmbrățișat conceptul de « let it go », mintea mea a continuat să fabrice miracole și să mă transporte cu gândul printre colegii mei de dans.

“Nu te lăsa!”, “Dacă vrei, poți!”, “Imaginează-ți ceea ce dorești, vizualizează ceea ce îți dorești și se va realiza” și câte și mai câte din filozofiile contemporane mă urmăreau și nu îmi dădeau pace. Că până la urmă, dacă “nu pot“, înseamnă că “nu vreau“. Dar eu vreau! Doar că nu pot acum. Și cât ar vrea mintea mea ca eu să por, corpul îmi zice “nu acum“.

E greu tare de înfăptuit acest « let it go », mai ales după ce ai fost învățat să nu dai înapoi, să mergi înainte, să îți respecți angajamentele, fie ce-o fi. Iar lecțiile de dans flamenco, mult timp, au fost singura activitate la care nu am vrut să renunț, singura activitate de care am ținut cu dinții strâns atunci când am fost nevoită să pun « on hold » pe perioadă nelimitată multe proiecte din viața mea.

Dar poate e timpul să fac pace cu ideea de a renunța, să nu o mai diabolizez atâta și să mă îndepărtez de senzația de vinovăție pe care am fost condiționată să o resimt.

Asta e. Uneori trebuie să renunț. Și nu toate renunțările sunt negative. Și nu toate renunțările sunt definitive.

Citește și:

• 19 realizări personale care mi-au îmbunătățit calitatea vieții
• Bine ați venit la Bruxelles… fără papuci? (Fragment din “Drumul”)
• Optimizează-mă! Dar cu măsură!
• Ai noroc când îți e bine
• Spectacolul de flamenco s-a terminat, dar pasiunea continuă. Olé!
• Flamenco. Poate îți folosește povestea mea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.