Ies din supermarket și străbat sprințar parcarea. În fața mea, pășește nehotărât un bărbat de o vârstă incertă. E clar, tânar nu mai este, ar putea fi și bunic, însă pielea lui neagră, întinsă și lucioasă, decorată doar de câteva riduri fine în zona frunții și a gurii nu vrea să îi trădeze anii. Îmbrăcat într-un costum închis la culoare, cu cămașă alb-crem, desfăcută la primul nasture, mă întreb cum de reușește să își păstreze cu stoicism jacheta pe căldura care se face din ce în ce mai incomodă. Merge oarecum în zig-zag, tot tăindu-mi calea, în ciuda eforturilor mele de a-l ocoli și depăși. Decid să încetinesc, când aud în spatele meu: « Attendez! Monsieur! Attendez! ». O casieriță de la supermarket alerga în direcția mea ținând ceva în mâna, iar cu cealată flutura de zor. «Monsieur, Monsieur! Attendez! », continuă să strige casierița, cerând oprirea și așteptarea. Era clar, după mine nu alerga deși se uita în direcția mea. De-ar fi fost vorba de mine, m-ar fi strigat oricum « Madame », deși nici la aproape 40 de ani nu mă consider o « madame ».
« Monsieur, avez-vous oublié quelque chose?/ Domnule, ați uitat ceva? » strig eu după bărbatul din fața mea care mergea agale, pierdut în gânduri numai de el știute. Ridicând ochii din pământ, mă privește pentru o clipă absent, se încruntă nedumerit, trezit parcă dintr-un vis. Apoi spre uimirea mea, își continuă mersul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îl mai întreb o dată, de data asta pe un ton mai vivace, ca să îl zgudui puțin din adâncimea gândurilor lui. Trezit din afundarea mentală, bărbatul mă privește. Doamna de la casă era acum deja lânga mine. « Votre GSM, vous l’avais oublié! C’est à vous, non? », spune răsuflând din greu femeia, în timp ce îi arată un smartphone alb cu ecran întins, numai bun pentru degete groase. Bărbatul își uitase pesemne telefonul la casa de marcat în timp ce își achita pachetul de țigări ce se întrezărea în buzunarul pantalonilor săi de stofă cenușie. Sacoșă cu alte cumpărături nu avea.
« Ooof, e al meu! Am diabet, doamnă! », reacționează bărbatul într-o franceză condimentată de un accent pe care nu îl puteam localiza, după care ne recompensează cu un mulțumesc recunoscător. « Cu plăcere și aveți grijă de dvs!/ Avec plaisir et prenez soin de vous », îi răspunde casiera după care o ia grăbit înapoi la postul ei monoton de scanat produse.
Eu dau să merg mai departe dar bărbatul vădit jenat de situație începe să se disculpe. Îmi spune că are diabet și că asta îl face să uite, prea des, după părerea lui. Ba își uită sacoșa cu cumpărături după ce a plătit la supermarket. Ba uită să-și încuie ușa. Noroc că locuiește într-un bloc cu oameni cinstiți. Ba uită să închidă apa la robinet și îi vine apoi câte o factură mai umflată. Odată și-a uitat portofelul pe o masă la o terasă, după ce își achitase cafeaua care spera să îl facă mai alert. Și-a adus aminte la vreo jumătate de oră după ce plecase. Iar când s-a întors după el, de găsit, l-a găsit, chiar acolo unde îl lăsase, dar gol. Măcar hoțul avusese bunăvoința să îi lase cartea de identitate și cea de credit. Oricum cu cartea de credit hoțul nu ar fi avut ce să facă, pentru că avea o limita de cheltuieli destul de scăzută și rar își plătea creditul în totalitate. Mai greu ar fi fost cu cartea de identitate. Locuia într-o zona flamandă și cei de la primărie nu îi vorbeau decât în flamandă. Iar el era francofon. Ar fi trebuit să își ia interpret cu el care să îi fie punte de comunicare. Însă interpretul costă, nimic nu e gratis, iar printre cunoscuții lui, nimeni nu era dispus să ajute un batrân cu capul în nori, ce uneori uită și unde îi e capul. Nu aveau timp, erau stressați cu iureșul vieții, pe când Maurice trăia după alt ritm, un ritm al omului lent și distrat. Se dusese el la cursuri de flamandă, ba chiar reușise și examenele acum ceva ani în irmă, obținând astfel nivelul oficial de limbă cerut pentru cetățenia belgiană. Doar că între timp a uitat tot. Nu practicase, apoi a venit diabetul. Acum nu mai vorba nicio boabă, în ciuda eforturilor depuse. Hai, poate un “dank u” pentru a mulțumi sau un “tot ziens” pentru la revedere. A mai reluat cursurile dintr-un exces de zel, dar tot ce îi intra pe o ureche, îi ieșea pe alta. Diabetul era de vină, îmi spune el.
La o așa mărturisire, ce puteam eu să îi răspund? Expertă în diabet, simptome și riscuri, nu sunt. Adevărul e că n-am făcut deloc research pâna acum, deși ambii mei bunici au suferit de diabet. Mamaia mea încă mai suferă. Iar eu nici nu știu prea multe despre cum se manifestă diabetul la batrâni sau despre riscurile de dezvoltare ale altor boli sau tulburări. Citesc mai târziu că există risc înalt de declin cognitiv, ducând chiar și până la demență și Alzheimer. Mai aflu și că diabeticii au nevoie de suport pentru sănătatea mintală, confruntându-se deseori cu dificultăți de gestiune a emoțiilor și că sunt susceptibili de a avea stări anxioase și depresive, cu sentimente persistente de vină, rușine sau chiar lipsite de speranță.
M-am gândit apoi la Tataia meu, la diabetul lui și la deviațiile lui de comportament. Sau mai degrabă la toate situațiile dificile pe care și le creea din lipsă de discernamământ, cuplată cu ego-ul unui bărbat crescut într-o societate patriarhală, fost cap de familie ce își pierduse abilitățile dar nu voia să își accepte limitele și nici să renunțe la autoritate sau să îsi predea frâiele celor care l-ar fi putut ajuta. Acte pierdute, cheltuieli necugetate, înșelăciunea altora ce au profitat de bună-voința și credulitatea lui, decizii pripite, economii duse pe apa sâmbetei, comportamente infantile, izbucniri furioase, iritabilitate exacerbată, consum exagerat de alcool și multe alte situatii care o faceau pe mama mea și fiica lui să își piardă răbdarea, aducând-o în pragul furiei si a exasperării. ” Nu știu ce să îi mai fac. … Nu știu cum să îl mai iau. … Iar alte probleme! … Nu și-a luat medicamentele. Iar a cheltuit toată pensia în mod necugetat iar facturile i-au rămas neplătite. … A vândut terenul pe te miri ce și mai nimic. … Nu vrea să mai vorbească. E trist. E furios. E melancolic. E insomniac. … Plânge. S-a închis în camera. Doarme.”
Eu: Unde-i Tataia?
Ea: Doarme.
Eu: Pe unde-i Tataia?
El: În casă, doarme.
Eu: Ce mai face Tataia?
El: Nu prea bine. Doarme.
Eu: Ce face Tataia?
El: Tataia a murit azi-noapte.
Intrase într-o perioadă de depresie care l-a împiedicat să mai lupte cu infecțiile și cu epuizarea fizică în care se adâncise. Iar diabetul contribuise puțin câte puțin dar gradual la declinul lui.
Prin întâlnirea cu Maurice, mi-am înțeles Tataia meu mai bine. Mi-am explicat comportamentele lui iraționale, lipsite complet de logică. I-ar fi fost de ajutor un acompaniament psihologic, o terapie, poate și o medicamentație. Dar cine să îi prescrie? Ce autoritate medicală sau socială să îl încurajeze să meargă la un control sau la o psihoterapie? În Romania, sănătatea mintala nu e luată încă în serios. Ori ești nebun, ori ești nebun, altfel nu mergi la psiholog sau la psihiatru. Doctorul generalist de provincie de cele mai multe ori îți râde în nas sau te ia peste picior dacă îi vorbesti de afecțiuni emoționale și comportamente disfuncționale. “E batrân, ce vrei să îi mai faci? Așa e cu bătrânii, asta e, devin copii.”
Diabetul poate afecta sănătatea mintală și favoriza declinul cognitiv. Mi-ar fi plăcut să fi știut lucrurile acestea înainte, atât eu cât și restul familiei. Și poate încă ar mai fi trăit dacă mentalitatea despre sănătatea mintală ar fi fost mai deschisă. Nu știam prea multe despre diabet. Și nici acum poate nu știu.
Cât despre diabetul lui Maurice, bărbatul în vârstă și uituc, dar cu chef de vorbă în parcarea supermarketului, nici atât. Nu știam ce fel de tip de diabet avea, dacă era de batrânețe sau nu. Nu mi-a spus dacă își făcea injecții cu insulină sau dacă lua vreun tratament anume. Doar că uita des și avea probleme de memorie de scurtă durată.
Prea mult timp nu am mai stat de vorbă cu uitucul Maurice. Își recuperase telefonul cel alb cu ecran mare și lucios. Avea pachetul de țigări, avea portofoliul și știa unde trebuia să ajungă. I-am urat sănătate și cât mai multă atenție. Apoi am luat-o agale spre casă, de data asta fiind eu cea cufundată în gânduri. Măcar mergeam drept. Mă gândeam la Tataia meu și la diabetul lui, la cât de singur, deprimat și neînțeles trebuie să se fi simțit în ultima parte a vieții lui, la refuzul oricărui ajutor oferit, la nepăsarea lui afișată și care era poate doar de fațadă, la exasperarea mamei și la câte și mai câte. Vântul începuse să adie iar căldura parcă se mai domolise. Verdele copacilor și a covorului de iarbă proaspăt tunsă îmi calma starea de oarecare tristețe și dor care se instala treptat. Înaintam când o voce ascuțită m-a trezit brusc din reverie.
« Madame! Madame! Madame!».
Le Petit Parrondo, Editions de Rouergues
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Poate îți place și:
Uneori e bine să renunți
19 realizări personale care mi-au îmbunătățit calitatea vieții
Cum mi-am învins frica de ace și injecții
Optimizează-mă! Dar cu măsură!
Zâmbăreață azi la spital, nu ca altă dată. Totul este trecător.
Ai noroc când îți e bine
Gabriela D. Spencer 
2 thoughts