Și duși au fost ei doi în zbor, lăsând confortul în urmă pentru gustul libertății

Și s-au dus. Au lăsat ușa larg deschisă în urma lor și un vid imens în căsuța lor. Ar fi fost loc de un “ La revedere” sau măcar un “Adio“, dar nici urmă de așa ceva. În schimb în jur domnea tăcerea. Și-au lăsat adăpostul, mâncarea, apa și jucăriile și s-au dus, întinzandu-și aripile și alunecând pe curenții libertății.

Probabil e vina mea. Cu siguranță le-oi fi lăsat din greșeală ușa pe sfert închisă, în timp ce mă agitam în grabă, presată de trecerea timpului, mult prea rapidă pentru gustul meu. Dar ceasul ticăia, minutele treceau iar eu trebuia să ies rapid pe ușa casei. Le-am schimbat apa, le-am pus mâncare nouă. I-am așezat pe balconul înflorit la semi-umbră, ca să aibă de ales după gustul inimii: la soare sau la umbră. Dar se pare că în graba mea le-am oferit fără să vreau mai multe opțiuni decât prevăzusem inițial: la soare, la umbră, dar și afară la libertate și riscuri asumate sau înăuntru la siguranță și confort. Înaripații mei au ales în schimb să exploreze. Și într-un fel, bine au făcut. De mult mă bătea gândul să le ofer mai mult spațiu, ba chiar căutasem un alt “stăpân” cu o volieră enormă, așa cum auzisem la pet-shop că ar fi. Era client la același magazin ca și mine și mi-am lăsat coordonatele, în caz că domnul cu mulți papagali și balconul transformat în colivie ar fi vrut să îi adopte și pe ai mei. Aș fi vrut ca perușii mei imperiali și încoronați să poate zbura în voie, pe măsura capacităților lor. Născuți și crescuți în captivitate, nu erau ei cei mai buni zburători. Își deschideau aripile doar după ce scrutau bine orizontul, de parcă și-ar fi analizat și răs-analizat traiectoria. Într-un final, se avântau în zbor entuziasmați, ciripind sau mai degrabă urlând ca și cum ar fi strigat: ” Pornesc! Uite! Zbor! Zbor! Zbor!”. Dar după nici câteva secunde de navigat în aer, cădeau cu zgomot și aterizau forțat. Apoi mă așteptau să îi salvez, întinzându-le degetul meu pe care se urcau reconfortați.

Înainte de a-l include pe cățelul Ozzie în familia noastră zoologică, cântăreții mei cu creastă ieșeau destul de des din casa lor cu zăbrele albe și își mai încercau cu neîndemânare veleitățile în ale zburatului prin camera de zi. Iar când nu se avântau la zburat, se lăsau așezati pe umărul meu și se jucau cu părul meu. Din când în când se mai admirau sau se complimentau prin triluri în oglinda din baie unde îi mai duceam pentru schimbare de decor. Dar de când cu terrier-ul alb, animat de instinct de vânător și gelos din cale afară, zborul și așa precar le-a fost stingherit. E clar, doi papagali născuți și crescuți în captivitate nu au cum să progreseze în materie de zbor, mai ales când un Westie devine stăpân pe camera de zi.

Așa că visam la un spațiu cum văzusem eu la Pairi Daiza, o grădină zoologica care seamănă mai degraba cu un safari park sau mai degrabă o grădină de lumi îndepărtate dar reunite. Văzusem acolo o volieră enormă, plină de papagali de toate felurile, mărimile și culorile și care zburau când aveau chef. Era atât de mare acea volieră, cât trei case cu etaj, una lângă alta, oferind spațiu din plin pentru toți acei papagali născuți și crescuți în captivitate precum ai mei. Ar fi fost soluția ideală. Am întrebat dacă îi puteam dona. Ar fi fost protejați de riscurile din exterior și ar fi avut o viață frumoasă acolo. Ar fi fost ca într-un resort de lux, all-inclusive, în vacanță pe viață. Dar la volieră erau deja supra – aglomerați. N-am mai întrebat dacă îi puteam pune pe lista de așteptare. Mi-am zis că le voi face papagalilor program de zburat, cât scoteam cățelul la plimbare. A mers o perioadă. Dar cățelul le simțea mirosul de îndată ce intra in casă și se agita și lătra, înfricoșat că l-am iubi mai puțin.

Numai că zburătorii mei mi-au luat-o înainte cu planurile de zburat. Și cel mai probabil Miri, băiatul, a ieșit primul. Era cel mai curios dintre ei doi. Curiozitatea îl făcea să exploreze fiecare obiect nou ce era adus în căsuța lui. El era primul care încerca noi mâncăruri (frunze de salată, de andive, bucăți de morcovi sau de fructe). Tot el era primul care se apropia de noile jucării pe care i le atârnam în colivie. Miri era și cântărețul casei ce se lansa deseori în concerte de triluri surprinzătoare ce făceau trecătorii din cartier să se oprească și să se uite prelung spre balconul nostru înflorit.

A fost o vreme pe când pe Miri îl strigam Mirabela. Pentru că la pet-shop ne spuseseră ca ar fi fost fată. Iar noi căutam o papagaliță, crezând că acasă aveam deja un băiat. Așa am adus-o acasă pe Mirabela, doar că atunci când a început să îi facă avansuri explicite celuilalt papagal pe care îl credeam mascul, ne-am dat noi seama că fuseserăm induși în eroare. Mirabela s-a dovedit a fi mascul sociabil și seducător, un înflăcărat adorator a lui Ciri, pe care am descoperit-o de fapt femelă. Ei nu i-am schimbat numele. Ne-am schimbat însă percepția față de ea și i-am înțeles mai bine comportamentul de papagaliță.

Ciri, deși de statură mult mai mare și mai impunătoare, pe dinăuntru cred că se simțea precum un pui. Dădea impresia că își dorea doar liniște și pace, multe semințe, eventual de floarea soarelui pe care le adora, chiar dacă nu îi priau prea mult, un trai tihnit și fără prea multe variațiuni. Se temea de orice. Trebuia să o iei cu binișorul și să te înarmezi cu multă răbdare. Dacă se simțea în primejdie, scotea un sunet precum un șuierat, amenințându-te. Iar dacă nu știai cum să îi reduci anxietatea, riscai niște ciupituri zdravene. Îi plăcea mult să se uite în oglindă și să dezmembreze diverse obiecte cu ciocul ei. Se mai certa cu Miri și în ciuda fricii ei, cu timpul a învățat să își apere punctul de vedere. De multe ori a luat-o Miri pe cocoașă… Dar, în ciuda diferențelor, Ciri l-ar fi urmat pe Miri oriunde, chiar și în afara coliviei imense ce îi servea de adăpost. Sunt sigură că el a ieșit primul, mânat de curiozitate. Iar ea l-a urmat. Iar dacă el a decis să zboare, sunt sigură că ea a scos un ciripit – urlet și s-a dus după el.

Ies și eu! Zbor! Zbor! Zbor!

Între timp am dat colivia. Încă mai am cutia cu mâncare, ultima reminescență a șederii unor zburătoare în casa în care locuiesc. Pe Miri mi s-a părut că l-am auzit într-o dimineață în timp ce mă îndreptam cu pași grăbiți către stația de autobuz. Era același ciripit pe care îl auzeam când intram în casă sau când mă apropiam de bloc. Un ciripit de întâmpinare pe care l-aș putea recunoaște oricând.

În altă zi am auzit-o și pe Ciri, probabil într-o colivie la balconul unui bloc cu multe etaje, nu departe de cartierul meu. Ciripitul ei strident, deloc melodios și chiar enervant, mi-a zgâriat auzul. M-am uitat prelung la bloc, dându-mi capul pe spate și încercând să îmi dau seama de la ce etaj venea. Nici vorbă. O auzeam dar nu o puteam vedea. Nici pe ea și nici colivia în care probabil se afla. După o vreme, cu gâtul cuprins de disconfortul durerii de la atâta holbat în sus, am renunțat. Măcar știu ca e bine, protejată în casa cuiva. Are liniște și pace, așa cum îi place.

Pe Miri însă nu l-am mai auzit deși am tot fluierat prin cartier cântecele ce ii erau familiare.

S-au dus papagalii mei cu creastă, fiecare pe drumul său. Nu îmi mai cântă nimeni pe terasă, dar știu că doi înaripați născuți și crescuți în captivitate au gustat libertatea și că măcar unul dintre ei e posibil ca să îi fi supraviețuit.

De când și-au luat zborul, eu nu sunt nici mai tristă, nici mai veselă decât de obicei. Viața curge înainte iar eu privesc cerul și copacii mai des, sperând ca poate într-o zi să îi revăd, ciripind din toți rărunchii:

Zbor! Zbor! Zbor!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.