Am dat să ies când ochii mi-au căzut pe rochia maro-grena ce atârna semeață în cuierul lojei în care domnea solitudinea. Nici urmă de forfota și încordarea de dinainte. Agățate de rochie cu un ac de siguranță, cordonul și gulerul din dantelă albă ce o decoraseră prin contrastul de culoare, formă și textură, încă mai purtau urmele tracului de dinaintea ieșirii pe scenă.
Cele aproximativ cinci minute cât a durat întreaga performanță artistică, dintre care doar trei minute de dans propriu-zis, se evaporaseră ca o picătură de apă pe capota încinsă a unei mașini sub soarele necruțator din Andaluzia.
Ultima dată când pașii m-au purtat către Sevilia în explorarea artei flamenco, termometrele arătau deseori 45 de grade la ora siestei. Iar pentru câteva minute, încinsă la 45 de grade de un soare dogoritor imaginar, dar bine resimțit în corp, m-am lăsat purtată pe scenă de acordurile de chitară și trilurile versurilor cântate cu dragoste pentru arta flamenco. Evantaiul enorm, numit de cunoscători pericón, s-a deschis zgomotos, surprinzând publicul ce a lăsat un “Oooh” să i se rostogolească din gâtlej. Apoi maiestuosul pericón a adiat, s-a rotit, s-a ascuns ori s-a impus în toată splendoarea lui, condus discret de încheietura mâinii asiduu antrenată. Alături de ele, colegele mele de scenă și de repetiții intense, am dansat o guajira, un stil de flamenco al cărui dans presupune lentoare, seducție și mânuirea evantaiului, simbol și parte din cochetăria feminină.
Prelungire a mâinii și mijloc de comunicare a sentimentelor sau ale intențiilor, evantaiul nu era în trecut doar un simplu obiect menit să ajute corpul să suporte căldura mai ușor. Cu evantaiul se începeau povești de dragoste, se purtau conversații și flirturi fără cuvinte, se șușoteau intrigi, se exprimau acorduri sau dezacorduri, se arătau direcții. Și se făcea arșița vieții mai suportabilă. Un evantai deschis brusc putea sparge tăcerea apăsătoare și deschide conversații. Un evantai strâns și mișcat rapid din gleznă îți putea concedia prezența fără remușcări sau te putea amenința și acuza fără drept de apel. Adieri rapide atingând pieptul cu bordura evantaiului denotau nervozitate, furie sau anticipare. Adieri moleșitoare exprimau dezinteres sau tristețe. Azi arta aceasta a comunicării rămâne în preponderență pierdută. Doar Spania îi mai prelungește existența în Europa prin tradiția flamenco dar și prin căldurile necruțătoarea ale Andaluziei.
Cinci minute pe scenă și cam trei de dans propriu-zis se evaporaseră ca un abur timid dintr-un vis de vară toridă și păreau că nu justificau toată munca, timpul, perseverența, dedicația și energia din amonte. În cele opt luni de zile de când a descoperit cu încântare pericón-ul sau evantaiul de dans, grupul nostru de “guajiras” a făcut cale lungă. Câte lecții am avut noi fetele cu fuste lungi și pantofi cu tăblițe de metal, doar ca să învățăm variate moduri de a deschide și a închide evantaiul, spre dezaprobarea încheieturilor și brațelor noastre. Cu greu cuvintele ar putea descrie diferența pe care o poate face mișcarea mai abruptă sau mai lină a încheieturii ce conduce deschiderea sau închiderea unui evantai. Doar văzul, percepția și inclusiv executarea actului în sine poate arăta diferența. Altfel, pare floare la ureche și diferențele de mișcare, deși perceptibile și plăcute ochiului, sunt greu de conștientizat.
Evantaiul, de câte ori l-a scăpat, fiecare dintre noi, alunecându-ne printre degete sau pur și simplu zburând când atenția noastră era îndreptată spre alte mișcări ce cereau coordonare. Ne-am poticnit și ne-am găsit dizgrațioase în oglindă în timp ce încercam să unim tropăituri ritmice ce făceau podeaua să cânte, cu brațe ce desenau forme în aer și evantai ce le completa.
Dansul nostru de pe scenă, privindu-l din exterior, ai fi zis că totul venea de la sine și că evantaiul dansa precum frunzele în adierea vântului. Ei bine, nu. Ce pare executat cu ușurintă, e întotdeauna complex și ascunde multă muncă în spate. Repetiții nenumărate de peste două ore ședința. Jucat cu evantaiul acasă în sufragerie. Practicat tehnici de pași flamenco în stația goală de autobuz sau pe peronul de metrou, undeva mai departe de privirile inchizitoare. Sau disculpat în fața vecinei care venea să mă întrebe cât timp aveam de gând sa bat cu ciocanul ritmic la șapte seara, când eu de fapt repetam pași de dans… flamenco.
Doar cine studiază dansul flamenco știe despre ce vorbesc și se regăsește zâmbind cu tâlc pe sub mustață.
De cinci ani studiez arta dansului flamenco și după cinci ani pot spune că doar pot gusta marea cu degetul. Flamenco este atât de vast și de complex, încât și după ce ai studiat cinci ani de zile tot ca un începător te simți când e vorba să ieși în față și să dansezi. Recunosc, nu mai sunt de nivel debutant – inicio și nici básico. Sunt undeva la nivel intermediar, dar care mai are munți de cunoștințe și de practică de escaladat. Nu m-am născut în Andaluzia, Murcia sau Extremadura, regiuni ale Spaniei ce mustesc de flamenco și nici prieteni gitanos nu am avut ca să mă expună nenumăratelor ritmuri, dansuri și cântece. Tangos, Tientos, Fandangos, Bulería, Alegría, Siguiriyas, Guajira, Caña, Soleá, Tarantos, Bambera, Farruca, Garrotín sunt doar câteva din stilurile numite și palos flamenco, fiecare cu atmosfera, ritmul, sunetul și specificul aferent. Ca să le domini pe toate e puțin probabil, poate doar dacă ți-ai dedica viața acestei arte, și poate nici atunci.
Ca “student” te simți deseori ca și cum ai tot degusta o serie de tapas dar nu reușești să îți umpli stomacul, să înveti gustul pe îndelete și să simți sațietatea felului de mâncare pe care îl explorezi. Să studiezi flamenco, mai ales ca adult ce nu s-a născut în cultura andaluză, e deseori ca un puzzle imens pe care încerci să-l pui cap la cap, formând inițial mici insulițe care poate într-o zi se vor uni într-un tot unitar.
Să dansezi flamenco nu e un obiectiv care se poate atinge și bifa pe lista cu lucrurile de făcut în următoarele șase luni și nici șase ani. Pentru asta poți lua cursuri de salsa sau vreun alt dans în doi. După câteva lecții de salsa sau bachata poți deja să te lansezi pe ritmul de dans fără prea mari probleme. Flamenco cere perseverență, disciplină, performanță și multă dragoste și pasiune. Nu degeaba UNESCO a denumit flamenco ca parte din patrimoniul cultural imaterial al umanității.
Cele trei minute de dans pe scenă propriu-zis s-au scurs aproape fără urmă, dar multe altele li se vor urma în sala de curs, în fața oglinzilor, alături de maestras și maestros, fie de cante (cântec), toque (chitară) sau baile (dans).
Olé!
Citește și Poate îți folosește povestea mea
Gabriela D. Spencer 
5 thoughts