Succese neașteptate

De o săptămână și ceva mă tot lupt cu represaliile unei oboseli cognitive. Dureri de cap, dureri de ochi, dificultate de a mă concentra, gânduri împrăștiate, ruminații (a se înțelege rumegat de gânduri) care îmi țin mintea ocupată non-stop și îmi creează o dificultate de a mă conecta la prezent. Nu stau locului, ca să fiu la unison cu mintea mea, care este cu mult mai învolburată decât de obicei.

Azi dimineață însă am luat-o mai încet. Nu am mai făcut turul email-urilor și a social media la primă oră. De fapt nici nu știu când ritualul meu de dimineață a deviat de la meditație, posturi de yoga sau exerciții de yoga prin râs, la verificat de e-mailuri și scroll-down rapid. S-a întâmplat o dată, apoi încă o dată și încă o dată, până când a devenit un obicei nociv. Dar azi dimineață, am conștientizat noul meu obicei și am ales adecvat. 

Am preferat să fac câteva exerciții de grounding și de respirație, apoi am scos cățelul la plimbare. Prima ședință de life-coaching online era programată la ora 10:30, (apropo, momentan ofer 3 ședințe gratuite de coaching, dacă te interesează), așa că am avut timp să îmi beau ceaiul de lavandă și tei în liniște și să degust cele două felii cu gem de fructe de pădure.

Toate bune și frumoase, a început ședința online și dintr-una în alta, am ajuns la finalul ședinței. Și deși vedeam ora, și deși observam că depășeam timpul alocat, am lăsat conversația să curgă, am mai pus și alte întrebări, din dorința de a-mi ajuta clientul să se ajute pe sine. Însă ar fi trebuit să pun stop mai din timp. Gestiunea limitelor este încă o problemă pentru mine, la care lucrez. Am tendința să tot dau, sunt conștientă de asta și mă tratez. Nu sunt perfectă, sunt și eu un om.

La sfârșit de ședință mi-am dat seama că oboseala cognitivă iar se făcea resimțită. Anticipasem deja asta, așa că prevăzusem o ședință de alergat. De câteva luni, am început să alerg, urmând un program cu un nume amuzant „De la canapea la 5km/ from couch to 5”, menit să mă antreneze să alerg 5 km. Am reușit performanța, e adevărat, cu chiu cu vai și cu multe amânări și reprogramări, dar am reușit-o. Așa că azi, mi-am pus echipamentul de alergat care constă în colanți de yoga bleu-ciel și o bluză lungă asortată, șosete colorate, pantofi de sport care nu ar strica un upgrade, ceasul de sport donat de șotul meu, centură la brâu pentru chei și telefon, masca în buzunar pentru mersul la întoarcere, o bandana la gât și o geacă subțire pentru că sunt friguroasă. Echipată așa ai fi zis că eram cine știe ce alergătoare experimentată, nu un novice care acum câteva luni obosea după trei minute de alergat. Și drept să spun, ceasul de la încheietură mă face să mă simt ca o alergătoare serioasă. Am pornit la alegat, aveam azi programat 55 de minute de antrenament. Am estimat că aveam suficient timp pentru dușul și prânzul de după alergat și că mă încadram perfect să ajung la programarea pe care o luasem în urmă cu o lună sau două la Consulat ca să îmi depun cererea de reînnoire a pașaportului. Mi-am făcut alergatul. Mi-am mai potolit mintea care mustea de idei, conversații, opțiuni și activități de pus pe TO DO list și m-am întors acasă plină de sudoare. Cum altfel, doar fusesem la alergat? 

Un gând neliniștit m-a îndemnat să verific e-mailul de confirmare primit de la Consulat, iar ochii mi s-au mărit subit. Programarea mea era la ora 14.20 și nu la 15.20 cum avusesem impresia. Iar ceasul îmi arăta că mai aveam doar 50 de minute. Dacă aș fi locuit la o aruncătură de băț de consulat, nu ar fi fost o problemă, însă când trebuie să te bazezi pe mijloacele de transport în comun la ora după-amiezii și mai trebuie să faci un duș, să îți usuci și coafezi părul, să îți alegi hainele într-un timp record și să te machiezi ca să arăți prezentabil pentru poza din pașaport, atunci ai o problemă. Iar rezolvarea ei constă în viteza și concentrarea ta. Mi-am uscat părul cu două uscătoare de păr în același timp, am avut noroc că bluza pe care o voiam era călcată, m-am machiat neașteptat de repede și am ieșit pe ușă în timp record. Aveam documentele deja pregătite într-un dosar, însă nu mai știam dacă aveam sau nu copii după documente și dacă mai erau necesare sau nu. Autobuzul a venit cu 5 minute mai devreme și l-am văzut trecând în timp ce eu făceam un alt jogging către stația de autobuz. Am profitat însă de situație să îmi trag sufletul în stație și să completez formularul – cerere pentru servicii consulare, care presupuneam, din experiența anterioară, că mi-ar fi trebuit la consulat. 

Cu masca pe față și cu ochelarii aburinzi pe nas, călătoria cu autobuzul a fost cât se poate de confortabilă. Am găsit loc la geam, în autobuz era o temperatură agreabilă, șoferul nu frâna brusc și nici nu erau ambuteiaje. Am verificat din nou dacă aveam toate actele și am sperat să nu îmi trebuiască copii la toate documentele sau să plătesc cash. La consulat am ajuns cu câteva minute înainte de programarea mea, am luat loc în sala de așteptare și m-am pus pe așteptat, pentru că ora la care fusesem programtă se pare că era estimativă. Oricum, serviciile erau cu mult mai bune decât în trecut. Sală spațioasă de așteptare, număr de ordine, ecran pe perete afișând numerele de ordine și ghișeele la care trebuia mers, scaune pe care să te așezi, curățenie, mobilier nou. Era așa cum ar trebui să fie în orice birou al administrației publice.

Și cu toate că ajunsesem la timp, cu toate că aveam toate actele necesare și inclusiv copii, o neliniște nu îmi dădea pace. Era neliniștea pe care o trăisem și învățasem în trecut în situații în care mă confruntam cu autoritățile. Mereu eram agitată când mergeam să îmi reînnoiesc actele de identitate. Simțeam că trebuia să mă fac mică, să nu greșesc, să nu supăr, să fac ce trebuie, să spun ceea ce trebuie, ca să nu mi se vorbească urât sau să nu mă simt agresată verbal. Numai că dacă anumite lucruri s-au tot repetat în trecut, asta nu înseamnă că se vor repeta neapărat și în prezent. Când am ajuns la ghișeu, în fața mea am avut cele mai drăguțe și amabile doamne. Mi-au vorbit respectuos, mi-au explicat cu răbdare ceea ce trebuia să fac, mi-au zâmbit și m-au ghidat în procesul de luare ale amprentelor. Ba am putut să plătesc și cu cardul. Iar doamna care mi-a făcut poza pentru pașaport a rămas calmă și zâmbitoare deși sistemul informatic îi tot cerea să refacă poza.

Când am plecat, eram relaxată. Fusese o experiență plăcută, ușoară, care a decurs lin, departe de experiențele mele din trecut când reînnoirea actelor era o corvoadă traumatizantă. Am bifat un succes. Era un succes care nu depinsese doar de mine, ci și de contextul extern. Iar spre seară, când am ajuns din nou acasă, am mai bifat un succes neașteptat. Alergatul meu de la prânz, nu fusese de 5 km, precum credeam, ci de 6.5 km. Nu mi-a venit să cred! Eu, cea care acum 7 luni încă lâncezea pe canapea, am ajuns să pot alerga de la canapea la 6.5km.

Închei ziua satisfăcută, cu o sumedenie de succese, unele mai mici, altele mai mari, unele care au depins doar de mine și altele care au depins și de alții.

Succes să ai și tu, fie el cât de mic.

Citește și


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Un răspuns la „Succese neașteptate”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.