Munca este brățara de aur, dar atenție, îți ia ochii și atârnă greu

Era prin 2013 când mi se propusese subit un rol la un alt client. Deși cu statut de angajată, lucram ca furnizor de servicii sau “contractor” pentru alte firme cu care angajorul meu încheia contracte. Tocmai mă întorsesem la muncă dintr-un concediu medical și așteptam cu îngrijorare rezultatele analizelor în urma operației chirurgicale pe care o făcusem. Putea să fie ori de bine, ori de foarte rău, cu diagnostic de ți-ar fi făcut pământul să îți fugă de picioare. “Lasă dragă, că mai e până la metastază“, a încercat stângaci să mă încurajeze o prietenă.

Oferta de nou rol și nou job mă luase complet pe nepregătite mai ales că sănătatea era în topul listei mele de priorități. Schimbările majore și luatul unui job de la zero nu prea îmi surâdeau. Dar făceam același lucru de cațiva ani buni, lucrând orare nesănătoase, cu orare suplimentare frecvente, atât în weekend cât și serile sau chiar și nopțile din timpul săptămânii, totul condimentat cu stressul presiunii dealine-urilor și lipsa dreptului la eroare. Pentru că în IT, mai ales când e vorba de infrastructură și rețele, eroarea nu e permisă. De astea sunt atât de multe procese și proceduri, focus pe standardizare, optimizare și gestiunea riscurilor. “În IT, dacă s-ar putea, s-ar face proceduri până și pentru mersul la toaletă“, glumeam eu cu prietenele mele.

De mult îmi spusesem că nu mai puteam continua așa. Trebuia să schimb ceva, dar nu știam ce și cum, și oricum îmi lipsea energia. Iar acea oferta de nou job cumva îmi picase la țanc. Dar sănătatea mea era sub semnul întrebării. Iar rezultatele operației se lăsau așteptate. Îmi imaginam doar ceea ce era mai negru și mai sumbru și îmi făceam planul B sau C, just in case, punând în practică preceptele de risk management. Din fericire, rezultatele operației au ieșit bune. Corpul și imunitatea mea luptau.

Deși încă nerefăcută psihic după stressul operației și împinsă serios de la spate de angajatorul meu care nu voia să piardă proiectul și noul contract (se pare că profilul meu era singurul din echipă care corespundea cel mai bine cu cerințele clientului), am acceptat postul care mă scotea cu mult din zona mea de confort. Dar m-am îmbărbătat cât am putut mai bine, mai ales că managerii mei mă asiguraseră că voi primi suport, training și perioadă de tranziție. S-a dovedit mai târziu că m-am îmbătat cu apă chioară, trezindu-mă aruncată direct la apă, sub deviza: “Ești contractor, descurcă-te, scoate-ți bagheta fermecată și fă minuni!”. Și aș fi tot făcut minuni, la ce haos m-a întâmpinat la client. Pentru o companie atât de mare, când era vorba de IT, era loc de multe minuni. Numai de aș fi avut o baghetă fermecată sau un repertoriu mai larg de rugăciuni.

“Grozav, și mai mult stress și deadline-uri și mai stupide!“, mi-am spus. Dar nu era chip să dau înapoi. Onoarea mea nu ar fi suportat asta. Mi-am suflecat mânecile și am plonjat în proiecte, mânată de dorința de a mă remarca și de a cuceri acele “achievements” din mediul corporate. Iar cireașa de pe tort, aveam weekend-ul pentru mine și nu mai trebuia să fac ore suplimentare noaptea, decât foarte rar. Nopțile erau de-acum pentru mine și nu pentru implementări de infrastructură IT. Per ansamblu, stilul meu de viață se ameliora. Dar nu luam în calcul insomniile care mi se accentuau pe zi ce trece și tahicardiile care începuseră să facă parte din cotidianul meu zilnic. Ei, era normal să fiu mai stressată. Dar ce puteam eu să fac mai mult?

La scurt timp după ce mi-am preluat atribuțiunile la noul client, una dintre echipele de IT din departament s-a confruntat cu o situație bulversantă: un deces. Atac de cord survenit în vacanță, incident pe care colegii îl puneau pe seama unui stress profesional devenit cronic și a unei epuizări fizice. Dar oricum, mai toți se simțeau stressați cronic și surmenați. Asta era realitatea lor iar alta nu și-o puteau imagina. Rezistau. Mergeau înainte. Luptau pentru ‘deadline-uri’ și ‘achievements’.

La o lună, un alt deces. Infart, survenit tot în vacanță, la o zi după începerea concediului. Oamenii s-au oprit un pic din lucru, au șușotit, au ținut un moment de reculegere, apoi au mers mai departe. Rezistau. Mergeau tot înainte. Luptau pentru ‘deadline-uri’ și ‘achievements’. Și eu la fel ca ei.

Doi ani mai târziu, după ce proiectul mi se încheiase deja de o bună vreme, un alt deces la aceiași firmă m-a luat prin surprindere, plonjându-mă în tristețe. De data aceasta era vorba de o persoană pe care o apreciasem foarte mult și cu care lucrasem direct. Îmi fusese șef, chiar cel mai bun șef pe care îl avusesem vreodată.  S-a dus subit, în urmă unui accident stupid de motocicletă. Era o zi frumoasă și călduroasă de început de mai, când lumea era în stradă și Bruxelles-ul era plin de festivități. Un ambuteiaj, o depășire ce părea complet regulamentară, o mișcare bruscă și o altă mașină, toate în același timp nepotrivit. Partenera lui a supraviețuit. El nu. Atac de cord.

Taman el, el care avea atât de mult succes? El care îmi era un model?  Era manager de echipă internațională, călătorea des, prin toată lumea. Respecta oamenii, îi asculta și îi încuraja dar era și ‘hands-on’  la nevoie. Jongla cu proiectele dar și cu puterea. Primea zilnic peste 4.000 de e-mailuri și după metode misterioase mie le jongla cu agilitate. Când călătorea, aparatul foto semi-profesionist îi era de nelipsit. Avea și un site unde iși pusese pozele semi-profesioniste la vânzare. Făcea și taekwondo și câstigase recent un campionat internaționalScrisese și un scenariu ce îi fusese preluat pentru un film. Un om polivalent cu succese pe toate planurile. Dar îmi imaginez că în spatele calmului lui aparent și a voiei-bune ce o afișa mereu, se ascundeau multe trăiri nerostite, multe emoții nemanifestate, ținute strâns sub control și mult-mult prea mult stress. Poate se defula când lupta la propriu cu adversarii lui la taekwondo. Sau poate că nu.

Mi-a luat mult timp să accept realitatea. Mi se părea un coșmar din care voiam să mă trezesc. Era ca o realitate paralelă regizată de un producător macabru.

Așa  mă gândesc… până la urmă, pentru ce ne tot asumăm și îmbrățișăm acest stress profesional cu care mai și bravăm și care de multe ori devine toxic pentru viața și sănătatea noastră? Până la urmă, ce mai contează toate aceste obiective profesionale, deadline-uri stupide, certuri de echipa, manipulări, conflicte, că Maxime a făcut nu știu ce idioțenii sau că a periclitat succesul proiectului care acum riscă să nu mai fie livrat ‘in time, in scope and within budget’ ... Până la urmă, ce e mai important? Viața, sănătatea și bunăstarea ta sau alergatul precum un hamster la roată, încercând să îndeplinești obiectivele nerealiste impuse de alții, motivat de celebrul slogan des auzit: “Depășește-ți limitele!” pentru a putea atinge culmile succesului definit de alții. Uităm deseori că până la urmă muncim că să trăim. Nu invers! Și uităm că pe patul moarte nu vom regreta orele suplimentare petrecute la birou, ci orele în care nu ne-am acordat timp și spațiu ca să trăim, ca să ne îngrijim pe noi și pe ceilalți cu adevărat impotanți în viața noastră. Da, am crescut cu valoarea că “munca este brățara de aur”, dar hai să nu ne sacrificăm viața de dragul unei brățări care iau ochii lumii.

Societatea de azi ne îndoctrinează să ne definim personal prin prisma succesului care trebuie musai să fie material. Ne învață să ne definim prin ceea ce avem: funcție, mașină, casă, job, subordonați, etc. Uităm însă de micile plăceri ale vieții, de bucuria lucrurilor simple, de respirat în voie, de timp liber neprogramat petrecut în voie fără sentimente de vinovăție, timp de cugetat și de iubit. Uităm să ne iubim pe noi înșine, să ne felicităm chiar și pentru nimicuri. Noi ce perfecționiști, uităm să fim indulgenți cu noi și ne admonestăm de fiecare dată când facem ceva greșit. Uităm să ne iubim și până la urmă uităm să ii iubim și pe ceilalți. Iar în loc să iubim, ne războim căci așa credem că e calea către succes.

Propun să facem un pas înapoi, să ne cocoțăm într-un brad înalt și să ne privim viața de sus. Poate așa vom vedea pădurea și ce parcele de copaci sunt mai importante.

 

7 Replies to “Munca este brățara de aur, dar atenție, îți ia ochii și atârnă greu”

  1. Io de la a treia recidivă de burn-out, 4 operații (după ultima așteptând “sentința”) iar acum moartea lui Edi 😭 nu mai dau o ceapă degerată pe deadline-uri, ambiții profesionale și întrecut io pe mine…
    Nu merită.
    Succes? Nu.
    Fericire? Da, cât cuprinde!
    Viața trece pe lângă noi, muncim 16 ore pe zi, ajungem să trăim la locul de muncă și să venim în vizită acasă…
    Și pentru ce? Pentru o pensie pe care poate n-o mai apucăm?
    Ai mare dreptate Gabriela, să vedem ce-i mai important, de fapt…
    Te îmbrățișez.

    Liked by 1 person

    1. Împinși de cultul performanței ce caracterizează societatea capitalistă, de circumstanțe financiare din prezent sau trecut sau pur și simplu de o educație în care s-a supra-evaluat valoarea muncii, ajungem să uităm că munca este doar o parte din viața noastră. Da, munca ne permite să ne simțim utili, ne valorizează, ne dă un sens și satisfacție. Însă trebuie să ne amintim câ în final muncim ca să trăim și nu invers. Însă prea mulți dintre noi, din prea mult exces de zel, din prea multă pasiune, de nevoie, din lipsa de opțiuni, din cauza circumstanțelor impuse sau din numeroase alte motive ajungem să ne definim numai prin muncă, să ne sacrificăm pentru muncă și să trăim doar pentru a munci. Și până și munca din pasiune poate deveni prea mult ducând la epuizare. De asta e important ca din când în când să punem distanțâ și să ne întrebăm de ceea ce avem cu adevărat nevoie. Care ne sunt cu adevărat prioritățile. Iar sănătatea, o data alterată, cu greu i se mai regăsește nivelul optim. O spun și din proprie experiență.

      Aura, ma gândesc la tine și îți doresc multă sănătate! Sa fie rezultatele cât mai bune sau cât mai gestionabile. Cu bine!

      Liked by 1 person

    1. Mulțumesc Menda. Sper să găsim cu toții echilibrul între efortul depus în activitatea profesională, satisfacția obținută în urma acesteia, încărcarea bateriilor și activitățile recreative. Iar când ni se cere să facem și mai mult și să ne depășim constant barierele ce țin în siguranță sănătatea noastră fizică și mentală, e bine să facem câțiva pași înapoi și să ne întrebăm: Chiar e urgent? Chiar trebuie? Chiar merită să ne sacrific timpul nostru personal? Chiar ne vom cu adevarat bucura dacă vom reuși să atingem toate obiectivele impuse de noi sau de alții? Just thinking …

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.