Și ce dacă nu faci totul « ca la carte », tratează-te cu compasiune și lasă vocea judecătorului deoparte!

În luna aprilie m-am apucat de alergat. Și nu oricum, ci organizat, urmând un program menit să mă antreneze progresiv, cu obiectivul final de a putea alerga 5km. « From Couch to 5 » era numele programului care urma să mă poarte timp de 9 săptămâni până la obiectivul final, alternând perioade de mers cu cele de alergat. Soțul îmi era antrenor, acompaniator și alerga pe lângă mine, motivâdu-mă. Eu mă simțeam mai bine fizic decât în trecut, afară era frumos și soare, exercițiul fizic era permis în ciuda carantinei, aveam echipament și pentru ploaie și pentru vânt, protecție pentru gâtul sensibil, deci toate bune și frumoase.

Nu mai știu exact când am început antrenamentul, dar am scris despre experiența asta în aprilie. Dacă ar fi să socotesc că antrenamentele au debutat în prima săptămână din aprilie, atunci ar fi trebuit să termin programul de 9 săptămâni pe 31 mai. Realitatea însă este alta. Au trecut aproximativ 15 săptămâni (dacă nu mai multe) de când am început antrenamentul și tocmai am trecut în cea de-a doua jumătate a antrenamentului. De-abia am terminat săpămâna 6 de antrenament. 

Socoteala de acasă nu se potriveste cu cea din târg

« Socoteala de acasă nu se potriveste cu cea din târg », îmi spunea uneori mama și cam asa s-a întâmplat și în cazul planificării mele pentru alergat. 

« Hai Ga-by!

Hai Ga-bri-ela! 

Poți! Poți! .…Tuuu POȚI! 

You can do it! You can do it!

Yuhhuu!», mi-am cântat de una singură de nenumărate ori ca să mă încurajez și să mă motivez în timpul antrenamentului. Dar nu a fost de ajuns.

Am fost la un pas de a renunța la program de mai multe ori, mânată de dezamăgirea legată de capacitățile mele fizice, de nivelul meu fluctuant de energie, de faptul că m-am înbolnăvit de mai multe ori, trebuind să opresc antrenamentul, să îl amân și să îl reiau de la început. În plus sunt femeie, sunt ciclică și în niciun caz resursele mele de energie nu sunt aceleași de-a lungul lunii. Nu sunt o mașinărie conectată la foc-continnuu. Mai am și « down time ».

Puterea minții, afirmațiile pozitive și încurajările nu merg în cazurile astea, când pur și simplu nu poți, ci acceptarea, blândețea față de sine, răbdarea, recunoașterea, exprimarea și împlinirea nevoilor.

Eu sunt singura persoană responsabilă pentru tot ceea ce mi se întâmplă … pe bune?

Când am început să mă antrenez cu programul « From Couch to 5 », mă și vedeam în 9 săptămâni capabilă să mă înscriu la o cursă de 5km. Era pentru mine și o dovadă că în sfărșit îmi era cu mult mai bine, că nu mă mai vedeam ca o apavă eșuată, că aveam mai mult decât o vagă speranță, că îmi recăpătam în sfârșit puterea și încrederea. Ultimii patru ani nu au fost dintre cei mai ușori pentru mine, traversând un tunel negru, ce mi-a părut de multe ori nesfărșit de lung și întunecat. Călătoria asta, deși m-a învățat multe, m-a adus de multe ori în pragul disperării. Dar am continuat să merg, uneori mai repede, alteori  precum un melc, uneori am stagnat, iar alteori am dat înapoi. Dar per ansamblu am făcut tot posibilul să avansez. Apoi, în al cincilea an, a venit ziua în care m-am simțit capabilă și încrezătoare să zic « Da » programului « From Couch to 5 ».

Azi nu îmi iese limonada … și e în regulă

Doar că după câteva săptămâni de antrenament, a trebuit să mă opresc. Simptome de oboseală acută m-au făcut să nu mai țin pasul cu zilele de alergat. Trei antrenamente ratate, însumând o întârziere de doar o saptamână s-au transformat apoi în 6 apoi 9 antrenamente ratate. Progresul pe care îl obținusem a dispărut, iar capacitățile mele de performanata au scăzut. A trebuit să reiau antrenamentul, refăcând progranul din săptămânile anterioare. Apoi m-am confruntat cu alte simptome de oboseală care m-au ținut la pat. Apoi simptomele de endometrioză. Mă simțeam frustrată pentru că nu puteam avansa, pentru că eram în întârziere, pentru că trebuia să stagnez. Gânduri îmi tot dădeau târcoale criticându-mi slaba performanță și blamându-mă:

  • că nu sunt îndeajuns de disciplinată (când realitatea era că nu aveam resursele necesare menținerii unei discipline stricte ale programului), 
  • că mereu încep lucruri pe care nu le termin, 
  • că alții ar fi terminat programul până acum, 
  • că nu are rost să mai continuu după atâta pauză, 
  • că iar trebuie să refac antrenamentele din săptămânile anterioare pentru ca momentan nu pot avansa…

Și totuși am găsit o cale să merg înainte, chiar dacă mă poticneam.

IMG_9750.jpeg

Ce am învățat?

De multe ori m-am gândit să renunț, însa mi-am dat seama că m-aș fi criticat și mai mult pentru asta. Așa că am acceptat că uneori trebuie să fac o pauză, poate chiar și mai lungă, că timpul este relativ, că programul de 9 săptămâni nu înseamnă neaparat că poate fi aplicat în viața mea timp de 9 săptămâni consecutive, că standardele altora nu se aplica aidoma și mie, că evoluția nu este lineară, ci în etape. 

Am învâțat că atunci când simt că nu (mai) pot și când nu mi-e bine, ceea ce mă va ajuta cu adevărat e să accept situația, să fiu blândă cu de mine, să mă tratez cu compasiune, așa cum aș face-o cu un prieten(ă), să am răbdare și nu în ultimul rând să îmi recunosc, exprim și împlinesc nevoile. 

Întrebările care ajută cu adevărat sunt:

  • De ce aș avea nevoie acum?
  • Care îmi sunt nevoile mele acum și ce aș putea face pentru a le împlini?
  • Cine mă poate ajuta?
  • Ce mi-ar face bine în clipa aceasta? Dar mai târziu? Dar mâine?
  • Cum aș putea face altfel?
  • Ce i-aș spune unei bune prietene ale mele într-o situație similară?

Aceste întrebări sunt cu mult mai constructive decât orice afirmație fals-pozitivă, de genul: « Mă simt extraordinar! (deși în realitate, mă simt îngrozitor) » / « În fiecare zi îmi merge din ce în ce mai bine (când de fapt realitatea mea este contrară, iar faptul că o neg mă face să sufăr și mai mult)»

Am mai învățat că e mai bine să o iau de la capăt și să fiu în întârziere, decât să mă opresc de tot și să renunț doar pentru că am eșuat să mă conformez standerdelor de timp setate de alții, că deadline-urile nu sunt mereu fixe și uneori pot fi schimbate și că nu e grav, că totul estre trecător, iar la un moment dat mă voi simți mai bine și voi putea din nou.

 

9679A423-D0E4-4B16-87A3-71C006603428

 

Citește și:

 


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Un răspuns la „Și ce dacă nu faci totul « ca la carte », tratează-te cu compasiune și lasă vocea judecătorului deoparte!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.