Azi m-am trezit cu fața la cearceaf. De fapt eram alungită pe o parte, cu fața șifonată după o noapte cam zbuciumată. Nimic serios, nimic asemănător cu insomniile recurente din trecut, doar o sete cumplită ce m-a însoțit întreaga noapte, trezindu-mă de mai multe ori, o agitație perpetuă și o burtă umflată de intestinele bosumflate de la prea mulți nachos cu guacamole înfulecați ca aperitiv la cină. Măcar nu aveau lactoză și nici gluten. În apărarea mea, declar că am mâncat și o salată, care, mărturisesc cu jenă, acompania câteva bucăți de pizza fără lactoză, dar cu gluten. Asta e, nu le poți nimeri mereu pe toate.
Aș mai fi dormit. M-am și întors pe partea cealaltă, dar eram conștientă că nu respectam cu acuratețe recomandările doctorului somnolog: “pentru o igienă de somn sănătoasă, trebuie să ne trezim în fiecare zi la aceeași oră”. Eu depășisem ora recomandată de de trezire. Se pare că azi fac excepție de la regulă. E totuși încă destul de dimineață, nu e ca și cum aș fi făcut la “grasse matinée » (dimineața “grasă”/ a-ți petrece dimineața în pat) cum spun francofonii.
Cu o mișcare bruscă, am dat plapuma la o parte, după care m-am ridicat cu grijă. Eram încă buimacă de somn, iar lumina gri de afară nu îmi dădea niciun avânt.
“Nu am chef azi!”, mi-a răsărit un gând în minte, după ce am constatat că eram cam fără vlagă. Dar hai să încercăm totuși…
După un duș care m-a împrospătat doar în proporție de 15%, înfășurată încă în halatul bleu-turcoaz i-am spus:
“Am nevoie de tine. De data asta tu ești Facilitatorul, iar eu voi fi participanta.” Am luat jucăria – girafă, pe nume The Jolly Giraffe, care imită sunetele și am desemnat-o participanta numărul doi. El dădea indicațiile, iar eu și Jolly Giraffe le urmam, hăhăind cam 10-15 minute cât au durat exercițiile de yoga prin râs. La sfârșit mă simțeam mai reînvigorată și cu ceva mai mult avânt pentru ziua ce urma să se desfășoare.
Planificasem să ne petrece ziua de duminică la mare, să facem o plimbare în trei, doi adulți și un cățel mic și alb, pe plaja gri străbătută de vânt și acoperită de un cer păstos și gri. Cum altfel? Dar ne-am dat seama rapid că în ciuda intențiilor noastre de a simți nisipul sub picioare, nu aveam suficientă energie ca să ne asumăm cele două+ ore de condus, incluzând ambuteiajele posibile; pentru că majoritatea belgienilor au rămas în Belgia și cei mai mulți nu ratează ocazia de a merge la mare; căutarea unui restaurant unde se putea mânca fără lactoză, cozile aferente pentru găsirea unui loc parcare într-o stațiune aglomerată și orice altceva mai presupunea această plimbare duminicală. În plus sunt puține plaje unde cățeii, fie ei mici, albi și inofensivi, sunt admiși la plimbare pe nisipul gri în timpul verii belgiene. Apoi mai erau florile de pe balcon de udat, atât ale mele, cât și cele ale vecinii care a plecat în vacanță, frunzele moarte căzute și praful suflat de vânt de măturat, haine pentru vreme schimbătoare de ales, cățelul de scos la toaletă, iar motivația noastră scădea pe minut ce trecea.
Nici el nu se simțea grozav. Dar nu voia să recunoască, ca să nu mă dezamăgească. I-ar fi plăcut să se plimbe pe plajă, fie ea vântoasă și friguroasă, dar după ce mi-a răspuns la câteva întrebări bine ticluite, și-a dat seama că avea nevoie de simplitate. O plimbare în natură, aproape de casă, ritm în voie, fără grabă, stress sau aglomerație de pe autostrăzi sau așteptat la intrarea unei parcări. Și tot vorbind de una, de alta, noi opțiuni au început să iasă la suprafață. Plimbarea la mare ar fi fost ideală, dar nu realistă în condițiile actuale limitate de energie, atât pentru mine cât și pentru el. În schimb aveam opțiunea unei plimbări în cel puțin două parcuri ce aveau amândouă câte un lac mai mic sau mare și se aflau la o scurtă distanță cu mașina de casă. Sau o plimbare cu bicicleta pe câmpul din apropiere, unde cresc câteva culturi de porumb și grâu. Ori citit pe terasă apoi dezmorțit picioarele la o plimbare prelungită cu cățelul prin cartier, după un brunch extins sau pur și simplu dolce far niente.
E incredibil cât de greu e uneori să acceptăm că pur și simplu avem nevoie de liniște, simplitate și pur și simplu să stăm degeaba, în tihnă. Ne-am învățat să avem mereu un program pe care să îl urmăm cu strictețe, astfel ne simțim vinovați. Ne punem singuri presiune asupra noastră, ascultând o voce dictatorială ce s-a integrat în mintea noastră, care ne împinde să facem, să producem, să fim activi, să acționăm, să ne mișcăm, să punem « osul la treabă », să fim în mișcare, să bifăm ceva de pe o listă.
“The Fear Of Missing Out”/ “Frica de a lipsi de la ceea ce se întâmplă/ frica de a pierde o oportunitate (fie în viața profesională sau personală), ori frica de a lipsi de la o activitate care se desfășoară,” ne urmărește constant și ne împiedică deseori să ne acordăm timpul de încărcare și relaxare de care avem nevoie. Uităm că funcționăm după un ciclu. Uităm că avem nevoie de repaos și că nu suntem niște servere care sunt conectate mereu la rețea, mereu aprinse, mereu funcționabile. Dar până și rețelele informatice au un “down time” și sunt indisponibile când se fac modificări și actualizări. Iar serverele, din când în când trebuie înlocuite. Noi, dacă ne stricăm hardware-ul sau corpul, nu îl putem înlocui cu altul. Avem doar unul pe viață, iar uneori transplanturile nu sunt o soluție. În orice caz, noi nu funcționăm precum niște mașini, device-uri, oricât de mult ne-am dori noi să fim în pas cu tehnologia, oricât de productivi și orientați către performanță am vrea noi să fim.
Sau poate ar trebui să ne schimbăm definiția și așteptările față de productivitate și performanță. Pentru că cu siguranță vom fi mai productivi și mai performanți dacă am accepta că avem nevoie și de timp de deconectare.
Până la urmă nu am fost în parc și nici nu ne-am plimbat pe marginea vreunei ape. În schimb am luat-o agale la picior prin cartier, în trei, doi adulți și un cățel, am degustat pe îndelete micul-dejun transformat în brunch, am udat plantele de pe balcon și le-am curățat de florile uscate, iar când ne-am simțit mai energici, am luat-o din loc cu bicicleta. Am poposit la scurt timp la terasa în semi-umbră ale unei cafenele cu vedere către un pâlc de castani și conifere semețe. Ne-am așezat unul lângă altul și ne-am bucurat de panorama verde-urbană. Cu o cafea în față și cu biscuiții fără lactoză aduși de acasă, am respirat prelung, după care am început să scriu, tastând pe ecranul telefonului. « Azi m-am trezit cu fața la cearceaf. De fapt eram alungită pe o parte, cu fața șifonată după o noapte cam zbuciumată. Nimic serios, nimic asemănător cu insomniile recurente din trecut, doar o sete cumplită ce m-a însoțit întreaga noapte, trezindu-mă de mai multe ori, o agitație perpetuă și o burtă umflată de intestinele bosumflate de la prea mulți nachos cu guacamole înfulecați ca aperitiv la cină. Măcar nu aveau lactoză și nici gluten. În apărarea mea, declar că am mâncat și o salată, care, mărturisesc cu jenă, acompania câteva bucăți de pizza fără lactoză, dar cu gluten. Asta e, nu le poți nimeri mereu pe toate. »
Citește și:
- Azi nu îmi iese limonada … și e în regulă
- Când schimbi țara în care locuiești, îți schimbi și viziunea asupra lumii
- Atenție, căscați ochii, Mercur e-n retrograd!
- Zoom: Ce-i mult, strică!
- Și ce dacă nu faci totul « ca la carte », tratează-te cu compasiune și lasă vocea judecătorului deoparte!
- Frânturi din carantină: Voi pe cine aplaudați?
- Femeia ce râdea cu gura până la urechi
- Ziua în care am făcut cu toții burtă
- Pentru toți insomniacii în vreme de carantină
- 19 realizări personale care mi-au îmbunătățit calitatea vieții
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Gabriela D. Spencer 