Când schimbi țara în care locuiești, îți schimbi și viziunea asupra lumii

Acum mulți ani, un program de schimb universitar mi-a schimbat complet viața.  Curioasă nevoie mare să văd cum era viața „în afară”, plină de dorințe să descopăr noi locuri și noi oameni, cu speranța că va fi totuși bine, stressată că nu vorbeam prea bine franceza și conștientă că aveam responsabilitatea să îmi reușesc examenele, altfel ar fi trebuit să înapoiez ajutorul financiar primit (așa-zisa bursă), am ajuns în Bruxelles. Era toamnă și ploua. Totul era diferit, până și ploaia.

În valiza mea de plastic cu tentă metalică, uitasem să îmi pun papucii, ceea ce inițial a fost o problemă, mai ales că apartamentul pe care-l împărțeam cu alte studente nu avea nici covoare și nici încălzire. Dar aveam eu altele pe cap, iar adaptarea unei alte culturi, mai ales de unul singur, este dificilă.

Mă simțeam aterizată într-un mediu în care nu aveam repere, iar convingerile și valorile mele erau puse sub semnul întrebării. Ceea ce eu știam de bună și bătută-n cuie, „că așa se face” și „așa este”, deodată nu a mai fost valabil. Cu alte cuvinte, aveam experiența șocului cultural, ceea ce mă destabiliza și îmi amplifica sentimentul că eram diferită.

Iau un simplu exemplu: îngrijirea personală. Pe vremea aceea, eu eram o cochetă, o domnișorică drăguță din provincie, care învățase să fie mereu aranjată și plăcută vederii, probabil pentru a fi valorizată și acceptată într-o societate patriarhală. Îmi puneam în valoare feminitatea fără a cădea în extreme, purtam fuste mini, tricouri și bluze strânse pe trup ce îmi evidențiau abdomenul pe atunci plat și cizme negre de piele cu toc de aproape 10 cm pe care le purtam ziua în amiaza mare, că altele negre nu aveam oricum. Aveam și o pereche de cizme albe cu talpă joasă cu care mă mândream precum motanul încălțat și pe care le curățam cu grijă spre mirarea colegelor mele belgiene. Mă machiam, conturându-mi ochii cu fard, creion negru și rimel ce îmi evidenția genele lungi moștenite de la mama. Rujul îmi era de nelipsit în geantă, pentru că nu rezista prea mult pe buze. Îmi coafam părul cu peria rotundă sau îl buclam cu bigudiuri de plastic cu care îmi torturam capul noaptea pentru că învățasem că “baba suferă la frumusețe”. Mă îngrijeam, după standardele culturale ale societății în care crescusem. Știam că “Nu există femei urâte, există doar femei nearanjate.” și că „Femeia trebuie să fie frumoasă, iar bărbatul să fie un pic mai frumos decât dracul.” Doar că printre studenții belgieni, ce îmi păreau toți niște artiști boemi și neglijenți, eu făceam notă discordantă. Eram prea îngrijită, iar această preocupare pentru îngrijirea personală a fost interpretată ani mai târziu ca o dovadă de perfecționism și severitate față de propria-mi persoană. Nu m-aș fi gândit la asta nicio clipă în studenția mea.

black binocular on round device
Photo by Skitterphoto on Pexels.com

Mie, românca ultra-îngrijită care nu ieșea nici să ducă gunoiul fără machiaj la ochi, urmând standardele impuse de orașul meu natal, ei bine, mie majoritatea studenților belgieni mi se păreau neglijenți și nepieptănați, cu haine ponosite, purtate și răspurtate, rupte și deșirate, în culori cernite de dezolarea cerului belgian, prizonier al unei persistente creme gri. Mă intriga și încălțămintea lor, aceeași veșnică pereche de teniși, condamnată prafului și mizeriei, purtată până când se deșira complet și tălpile cedau epuizate. Dacă eu mă mândream cu cizmulițele mele albe și curate, ei se mândreau cu straturile de mâzgă de pe teniși și cu marginile jerpelite de atâta târâit pe pământ al blugilor purtați în vine. De fapt, greșesc, nu se mândreau. Nici nu le păsa. Nu înțelegeam această neglijență dusă la extreme, de parcă ar fi fost privați de locuință și de un minim de trai decent. Doar erau belgieni, oameni născuți și crescuți într-o țară civilizată din Europa. Iar dacă eu învățasem să port blugi ce îmi evidențiau formele, fetele de aici purtau pantaloni largi, cu croieli de clopot sau de pantaloni de clovn, în care se pierdeau orice forme. Își purtau părul vâlvoi sau prins neglijent (între timp am adoptat și eu ani mai târziu coafura părului prins neglijent), purtau cercei desperechiați și pulovere lălâi în care ar fi încăput de trei ori. Se machiau rar și puțin, multe dintre ele nici nu știau cum să o facă și mi se păreau mereu de-abia trezite din somn. Rar am văzut fete pe vremea aceea purtând fuste. Aveam totuși în clasă o colegă care se machia, dar voia să fie nonconformistă și se machia doar la un singur ochi, ceea ce îmi întărâta și mai mult vocea mea critică interioară. Mai târziu am înțeles că belgiencele, mai ales cele tinere, preferau să fie cât mai naturale, pe când eu le percepeam ca neîngrijite, palide sau fade, asta poate și pentru că mă raportam mereu la modelul de frumusețe “pictată” din România. Acum dacă stau bine să mă gândesc, dacă femeile belgiene se simt „în largul lor” să iasă pe stradă nemachiate și fără o ținută impecabilă, cred eu că ele trebuie să aibă o stimă de sine destul de bună. Se simt bine așa cum sunt, naturale, fără modificări suplimentare, fără cosmetizări, fără perfecționări prin machiaj studiat al feței, fără a se îngrijora că nu arată destul de bine. Se asumă așa cum sunt. Și poate se simt mai bine cu ele însele decăt alte femei care petrec ore întregi îngrijindu-se, nu doar pentru ele, ci mai ales pentru gura lumii. Pentru că au învățat că valoarea lor depinde în special de felul în care arată.

Iar revenind la femeile belgiene, am aflat, din auzite, că ele tind să se îngrijească și să se aranjeze mai mult după ce se căsătoresc, ca să își mențină “interesat” bărbatul. Acum, dacă stau bine să mă gândesc, e o abordare inteligentă…

Cum să te simți în Belgia aproape ca acasă. Despre evitare, protecție, cursuri de flamandă și integrare civică

 

Un alt lucru care mă frapa la colegii mei belgieni era statul pe jos. Dacă așteptau pe un culoar la școală, singuri sau în grup se așezau direct pe jos, încrucișându-și picioarele turcește. În viața mea nu mă așezasem “pe jos” doar pentru că trebuia să aștept mai mult și nu era vreun scaun disponibil pe lângă mine. Eram consternată!  “Ia uită-te la ăștia cum stau pe jos!”, i-am dezaprobat, i-am criticat, dar cu timpul m-am obișnuit să îi văd turcește pe podea, acceptând că așa era pe-aici. Și dacă le-aș fi urmat și eu exemplul mai din timp, cine știe, poate nu aș mai fi făcut atâtea varice mai târziu de la stat atâta în picioare.

Până și bunele maniere erau diferite la Bruxelles! Salutatul nu se făcea doar spunând „salut”. Am aflat că în Belgia trebuia musai să te pupi în aer, atingând cu obrazul drept  obrazul persoanei pe care o saluți. La fel, când luai iei la revedere, gestul se repeta, cu fiecare persoană de la care îți luai la revedere. Acum nu mă deranja să pup oamenii, mai ales prieteni pe care nu îi mai văzusem de mult, dar să fac turul tuturor colegilor adunați în “cafétaria”, cantina școlii, ca să îi pup în fiecare zi, în loc să îi salut normal, zicând “Salu(fără “t”)” sau “Bonjour (cu un “r” silențios)” sau să le spun „Au revoir” la plecare, nici după 16 ani de Belgia nu m-am obișnuit! Ca să nu mai spun că la prima petrecere la care am participat în Belgia, am reușit să stârnesc discuții contradictorii într-un cuplu, după ce am pupat „românește” un coleg pe obraz, ca să îi spun la revedere. Pupătura „à la roumaine” nu a fost apreciată de prietena lui care mi-a adresat la plecare  niște uitături înveninate. Pesemne gelozia se trăia la fel, și în Belgia și în România.

Privind acum în urmă, îmi dau seama că toate aceste diferențe, care la început mă predispuneau la un discurs critic, nu au făcut altceva decât să mă îmbogățească și să îmi dea o altă viziune asupra lumii. Am învățat că lucrurile pe care le știam și le știu nu sunt neapărat bătute în cuie și că multe pot fi sub semnul întrebării. Am învățat să fiu mai tolerantă și că unele valori „tradiționale” nu ne servesc întotdeauna în prezent, fiind  adecvate unor realități ale trecutului. Am învățat că feminitatea îmbracă multe forme, la fel și masculinitatea și că a te îngriji e ceva ce faci în special pentru tine, și nu pentru a corespunde așteptărilor celorlalți. Am învățat că statul pe jos poate fi foarte plăcut, mai ales în parc pe iarbă, într-o zi cu soare. Am învățat să critic mai puțin, dar să observ și să accept mai mult, iar când e cazul să acționez. Am învățat că deși suntem diferiți ca oamenii, avem toți aceleași nevoi fundamentale. Și că deși fiecare are drumul său, fiecare contribuie și influențează lumea în care cu toții trăim.

beach bench boardwalk bridge
Photo by Pixabay on Pexels.com

 

Citește și:

 


Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.