Azi noapte, la patru dimineața, stăteam în fotoliul galben de la Ikea și citeam, așteptând să îmi vină iarăși somnul. Ar fi putut fi o noapte normală, cu un somn agreabil și întrerupt doar de micro-trezirile normale care au loc oricum în timpul somnului și de care nu ne aducem aminte. Însă de trezit, deja mă trezisem de vreo două ori, iar ritmul cardiac și tensiunea din corp se intensificaseră deja de mai multe ori.
Nu am avut insomnie, din contră, de-ar fi fost insomnie, poate aș fi fost mai împăcată. În schimb vecinii de jos au fost gălăgiosi. « Când pisica nu-i acasă, șoarecii joacă pe masă» spune o zicală și cam așa s-a întâmplat și cu vecinii de la parter care « jucau » în grădină. Vecina, alias pisica din zicală, nu a fost acasă. În schimb, șoricuțele ei, două fete, una în plină adolescență și alta în prag de adolescență, au făcut ceea ce cu toții am făcut la un moment dat în tinerețea noastră, când am rămas singuri acasă. Și-au chemat prietenii și s-au pus pe petrecere.
Dacă e să rămânem în spectrul poveștilor, eu am fost un fel de furnică moralizatoare, care neputând dormi din cauza zgomotului, i-a deranjat pe șoricei și șoricuțe de la petrecere de patru ori. Dar șoriceii erau beți, iar furnica mânioasă pentru că nu putea dormi. Și în ciuda răbdării furnicii și a tehnicilor de comunicare non-violentă aplicată, situatia s-a prelungit până după patru dimineața.
De patru ori le-am atras atenția asupra zgomotului. De două ori sunând la ușa lor, după ce fusesem trezită din somn și eram enervată că nu mai puteam adormi din cauza zgomotului chiar și cu dopuri în urechi și de alte două ori de la balcon. În răcoarea plăcută a nopții, șoriceii adolescentini, stimulați de alcool, dar și de plăcerea de a se regăsi împreună după atâta timp de carantină, stăteau la povești în grădină, chiuiaum se îmbrânceau și râdeau. Muzica răsuna împrejurul lor, iar tot zgomotul urca în liniștea nopții până la etajul doi, luându-mi cu asalt urechile, în orice camera m-aș fi aflat.
Da, sunt sensibilă la zgomot. Mereu am fost. Dar asta nu scuză comportamentul lor. Când îi abordam, sunând la ușă, ciufulită și acoperită de halatul alb și pufos, pe moment păreau că înțelegeau situația, ba s-au și retras în casă de vreo două ori. Dar nu dura mult până când vocile groase ale tinerilor bărbați răsunau în noapte. Le intra pe o ureche, acționau în consecință, dar prin niște mecanisme misterioase ce le afecta memoria de scurtă durata, reveneau la comportamentul inițial.
De la povești cu șoareci zgomotoși la analiză și perspectivă
Azi dimineață tot ei m-au trezit, după doar patru ore jumăte de somn. Erau din nou în grădină. N-am mai zis nimic, eram prea obosită, moleșită și cu o durere surdă de cap. Se făcuse ziuă oricum, de dormit la loc nu mai puteam, se făcuse cald, așa că am mâncat dublu la micul dejun ca să compensez lipsa de somn ce se traducea printr-un apetit ridicat, iar pe lângă ceaiul verde, am pus și de-o cafea.
Și cum stăteam eu pe balcon, somnolentă dar trează, amorțită dar cu o intensă activitate mentală ce se disipa în toate sensurile, un gând mi-a răsărit așa, pe nepusă masă, atrăgându-mi atenția. Era o frază cu iz spiritual, ce cu toții probabil am întâlnit-o în contextul învațămintelor de dezvoltare personală . « Tot ceea ce ți se întâmplă în viața ta este 100% responsabilitatea ta » sau « Ești singurul responsabil de ceea ce ți se întâmplă în viața ta ». E adevărat că acest mesaj ascunde o intenție pozitivă, dar fiind scos din context, absolvă de partea sa de responsabilitate cealaltă parte implicată (celălalt, ei). Prin urmare mesajul cu bună intenție devine moralizator, extrem de culpabilizant, neproductiv și complet neconstructiv.
Nu, nu ești singura persoană responsabila de tot ceea ce ți se întâmplă în viața ta
Nu am putut dormi azi-noapte și asta nu s-a întâmplat din vina mea, ci din vina altora. Nu am făcut nimic care să îmi provoace nedormitul: nu am băut alcool ori cafea seara târziu, nu am mâncat nimic care să îmi îngreuneze digestia, nu am stat în fața televizorului până târziu uitându-mă la filme de groază sau thrillere care m-ar fi putut ține tensionata, nu am citit articole online până aproape de culcare și nici nu am stat pe social media până târziu.
Confruntată cu situația neplăcută, am acționat în ceea ce privește partea MEA de responsabilitate. Mi-am comunicat nevoile de mai multe ori, pe un ton asertiv, am dat dovadă de înțelegere pentru situația lor, am exprimat o cerință.
Am căutat soluții. Mi-am pus dopuri în urechi. M-am mutat în altă cameră, am făcut exerciții de respirație ca să îmi calmez furia, dar tot nu am putut adormi din cauza zgomotului. Am comunicat din nou situația și cerințele, dând dovodă de înțelegere pentru situația celorlalți. Dar mesajul comunicat de mine nu era integrat de adolescenții amețiti de alcool și de entuziasmul revederii. Mesajul le intra pe o ureche îi le ieșea pe alta, în timp ce eu nu puteam dormi. În ce fel eram eu singura responsabilă de această situație? Era ceva ce mi se întâmpla mie, ceva care mă afecta. Eram eu singura vinovată și singura responsabilă de rezolvarea acestei situații?
Eu sunt singura persoană responsabilă pentru tot ceea ce mi se întâmplă … pe bune?
O altă perspectivă
Acum ceva vreme stăteam de vorbă cu un psiholog pe tema asumării responsabilității în contextul gestiunii de stress și al prevenirii afecțiunilor se sănătate legate de stress. Îmi povestea că există două abordari, situate la pol opus, pe care oamenii le folosesc în mod automat în fața situațiilor dificile, conflictelor, eșecurilor sau a altor situații generatoare de stress.
– Prima abordare este « Nu e vina mea, e vina LOR. Eu nu am greșit cu nimic. Eu sunt victima, ei sunt persecutorii. Ei sunt responsabili de situația creată și ei trebuie să găsească o rezolvare.»
– Cealaltă abordare este complet diferită, iar conversația interioară sună în felul următor: « Este în totalitate vina MEA. Eu sunt singura persoană care a provocat ceea ce s-a întâmplat. Eu sunt persecutorul, ei sunt victimile. Eu sunt singura persoană responsabilă de ceea ce s-a întâmplat și eu trebuie să găsesc o rezolvare »
Revenind la fraza « Eu sunt singura persoană responsabilă pentru ceea ce mi se întâmplă în viața mea », o putem lega de prima abordare în fața adversității. Are intenția să scoată persoana din rolul perceput de victimă și să îi arate că și ea poate face ceva ca să remedieze situația. Pe de altă parte, când scoatem din ecuație contextul în care se află persoana, implicațiile psihologice, mediul în care se află, tipul de relații pe care la are, existența sau absența unei rețele care să îi confere sprijin, practic sistemul în care se află persoana în cauză, atunci această frază poate genera multă suferință emoțională, fiind contraproductivă.
Problema este că se simt deja PREA responsabili
Ceea ce moralizatorii din lumea dezvoltării personale nu iau în calcul este că deseori, cei care se confruntă cu dificultăți din care cu greu pot ieși sau în care sunt blocați, dificultăți, fie ele emoționale, relaționale sau situaționale, aceștia se află de fapt în cea de-a doua categorie de abordare: se simt deja PREA responsabili. Se percep ca «singurii vinovați » de cele întâmplate și e foarte probabil să fi fost deseori făcuți să se simtă « vinovați » în copilarie de părinți ori de principalele persoanele care îi îngrijeau. Au învățat în copilărie că ei erau singurii de care depindea rezolvarea unei situații, așa că au învățat să nu ceară ajutorul și să se perceapă ca vinovați, dar și ca singurii responsabili. Pentru că vina și responsabilitatea sunt strâns legate între ele, după cum îmi spunea recent o psihoterapeută, cu cât te simți mai vinovat, cu atât te vei simți mai responsabil și vei fi motivat să remediezi situația, asta dacă nu alegi inconștient să te retragi și să adopți comportamente de evitare și repingere, ca mecanism de apărare.
Când e vorba de responsabilitate și culpabilitate, calea de mijloc e mai bună
Ce e de făcut atunci? Ei bine, calea de mijloc este preferabilă. Să nu ne absolvim complet de responsabilitate, dar nici să credem că este doar responsabilitatea noastră. Să privim situația în ansamblu. Să vedem ceea ce este în controlul nostru și ceea ce nu depinde de noi. Să recunoaștem partea noastră de responsabilitate și să acționăm în consecință. Să relativizăm pe cât posibil. Să nu îi absolvim pe ceilalți nici de culpabilitate și nici de responsabilitatea lor. Să îi înțelegem, dar să nu îi scuzăm. Abordarea « hai, lasă de la tine/ închide și tu ochii » nu este constructivă pe termen lung. Să ne susținem pe cât putem, așa cum am sprijini pe cineva iubit, să ne comunicăm nevoile și cererile și să ne cerem drepturile. Să punem lucrurile sub semnul întrebării și să confruntăm, preferabil cu blândețe, când e necesar. Nu e ușor, nu e întotdeuna lin, dar se învață. Pas cu pas.
P.S. Dacă ți-a plăcut acest articol, probabil le-ar plăcea și prietenilor tăi. Prin urmare, vorba englezului – “Feel free to share”.
Citește și:
- Când schimbi țara în care locuiești, îți schimbi și viziunea asupra lumii
- Azi m-am trezit cu fața la cearceaf, nu am chef de nimic și e perfect ok
- Și ce dacă nu faci totul « ca la carte », tratează-te cu compasiune și lasă vocea judecătorului deoparte!
- Pentru toți insomniacii în vreme de carantină
- Cum mi-am învins frica de ace și injecții
- Eu sunt singura persoană responsabilă pentru tot ceea ce mi se întâmplă … pe bune?
- Pentru toți cei care nu pot dormi
- Munca este brățara de aur, dar atenție, îți ia ochii și atârnă greu
- Diferența dintre Speaker Motivațional și Coach: Speaker-ul strălucește la scenă deschisă, Coach-ul te acompaniază în culise
- Și duși au fost ei doi în zbor, lăsând confortul în urmă pentru gustul libertății
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
Gabriela D. Spencer 