În dimineață aceea, faţa i se lumină și îmi zâmbi

Mă îndreptam cu pași mari și grăbiți către stația de autobuz. “Hai, Gaby, hai! Mai repede, întinde pasul! Poate nu pierzi autobuzul!” vocea din cap ma îndemna în timp ce urcăm micul deal care ducea către stația de autobuz. De câte ori am văzut autobuzul trecând și făcându-mi în ciuda în timp ce eu mă grăbeam gâfâind pe dealul de dinaintea stației. Nu știu cum reușesc să plec de acasă în ultimul moment, cu doar șase minute înainte să vină autobuzul. În mintea mea vădit prea optimistă, încălțatul ghetelor, ieșitul din apartament, incuiatul ușii, coborâtul scărilor și mersul către stația de autobuz durează doar o clipită. În realitate, ajung în stație aproape fără suflare. Oare a trecut autobuzul? Dacă a trecut, înseamnă că voi ajunge cu întârziere la întâlnirea programată. Dacă nu a trecut, înseamnă că trebuie să aștept, lucru care îmi displace. 

Autobuzul trecuse, dar din cealaltă direcție, iar în refugiul de autobuz câțiva oameni așteptau pasiv. Văzându-i, pașii mi s-au domolit, dând răgaz respirației și inimii să se liniștească progresiv. Îndreptându-mă spre stația de autobuz pe care o țintuisem cu atâta ardoare în ultimele cinci minute, mă intersectez cu un bărbat trecut de a doua tinerețe. Nu știu de ce dar îl privesc în ochi și dau să îi zâmbesc. El însă mi-o ia înainte afișând cel mai frumos, larg și binevoitor zâmbet pe care îl văzusem în acea zi. Ochii lui blânzi de un albastru-spălăcit îmi spuneau că mă cunosc și că se bucurau să mă vadă. Am zâmbit și eu, deși îl vedeam pentru prima dată în viață mea, apoi am trecut mai departe. Zâmbetul lui cald m-a binedispus, scoțându-mă cu desăvârșire din stressul post-alergat-după-autobuz. Am conchis că un zâmbet chiar și din partea unui necunoscut e un cadou nepreţuit care te scoate chiar și pentru câteva momente din negura gândurilor. “Să zâmbim mai des!” m-am îndemnat.

“Și totuși, chiar era un necunoscut? Prea se luminase la față când m-a văzut. Și de ce nu mi-a adresat niciun cuvânt? Poate eu nu îl cunosc, în timp ce el mă cunoaște din vedere. Poate mă știe din cartier. Poate locuiește în blocul de vis-a-vis și m-a vazut grădinând pe pe balcon.” Noi gânduri au început să mi se rostogolească în minte, în timp ce urcam în autobuzul venit la timp. Așezată pe scaun, cu geanta mare în brațe, iau telefonul și verific ora. Răsuflu ușurată. Mă încadrez în timp și voi ajunge la timp. Câteva minute mai târziu, afundată în citirea unui articol despre actele ecologice, dau uitării zâmbetul bărbatului necunoscut cu ochi albaștri-spălăciți și trecut de a doua tinerețe.

O săptămâna mai târziu, într-o duminică gri cu vânt și ploaie, ies de nevoie afară. E una din responsabilitățile de stăpân de cățel care locuiește la apartament. Fie ploaie, soare, zăpadă sau vânt, cățelul trebuie să își facă nevoia. Și tot plimbându-mă prin cartier, în timp ce îmi încurajam patrupedul să se ușureze de toate cele, mă intersectez cu un alt patruped însoțit de stăpânul său. “Bună ziua, este fetiță?”, întreb îngrijorată după care adaug: “Al meu cățel, deși de talie mică, se crede foarte macho în preajma altor masculi și aș vrea să evit o ceartă canină”. “Este fetiță, da.”, îmi răspunde stăpânul după care adaugă zâmbind: “Și e foarte cuminte și prietenoasă.” Auzind cuvintele lui încep să mă destind.

Sunt cinci ani de când am un patruped în viața mea și deși am petrecut mult timp împreună, luând inclusiv lecții de dresaj și comportament canin la școala pentru stăpâni și căței, încă nu m-am dumirit după ce criterii patrupedul meu alege să se înțeleagă bine cu unii “băieți”, în timp ce cu alții se ceartă cu suduieli canine îngrijorătoare. Mârâieli și lătrături pot apărea din senin care se pot transformă rapid în leziuni corporale. Știu, dragoste cu silă nu se poate. Drept pentru care mă asigur întotdeauna că celălalt patruped nu prezintă risc de ceartă. Iar dacă e femela, în general e pace. Probabil e mai puțin testosteron în joc.

“Ce frumos și alb este!”, exclamă bărbatul în timp ce se apropie și îmi mângâie cățelul pe spate. “Și ce musculos este! E mic dar bine făcut! Un adevărat Napoleon!”, adaugă admirativ.

“Și cățelușa voastră este frumoasă, cum o cheamă?”, întorc eu complimentul și pe bună-dreptate, cățelușa fiind o bijuterie de yorkshire terrier. O jucărie de pluş, nu alta, pe care îți vine să o strângi în brațe tare de tot și să îți afunzi degetele în blăniță.

Aflu că o cheamă Obéline, nume dat de crescătorul de căței de unde a fost luată și că are pedigree. Dar el și soția o strigă uneori Obé pentru că e mai scurt. Ei i-ar fi dat alt nume, dar dacă Obéline era scris în acte, așa i-a rămas. Îl introduc și eu pe Ozzie și începem o jovială discuție de stăpâni de căței. 

De când îl am pe Ozzie și ies mai des prin cartier pentru plimbări la pas-de-mirosit-iarba, mi-am lărgit cercul de cunoscuți. Și deși sunt toți de vârste și culturi diferite, au ceva în comun. Sunt toți stăpâni de căței, ca și mine de altfel și asta ne face mai devreme sau mai târziu să înfiripam o conversație. Așa i-am cunoscut pe Domnul Lola (numele cățelușei lui), Doamna Rapsodie (numele cățelușei ei), Domnul Fred (numele cățelului lui)  și Domnul Symba (ia ghici, numele cui?). În general stăpânii de căței își spun rar numele, în schimb își prezintă cu mândrie patrupedul. El e Scott și ea e Mimi. În mod normal nu ar întra în vorba cu tine, dacă nu ar fi blanoşii care îi acompaniază. Cu timpul, după întâlniri și eventual conversații repetate și mai ales dacă ai vreo afinitate cu stăpânii, ajungi să le cunoști numele adevărate și chiar să legi câteva amiciţii. Admit totuși că acasă în privat mă refer la ei folosind numele de împrumut al cățelului, pentru mai multă claritate. Îi spun soțului că am vorbit cu Domnul și Doamna Ghimli (v-ați prins acum, Ghimli e numele cățeluluii) și cu Doamna Hola. Alteori folosesc și numele uman, “Am vorbit cu Chantal, stăpâna lu’ Nushka” sau “M-am întâlnit cu Patricia, stăpâna lu’ Hola”. 

Cu stăpânii cățeilor pe care nu îi cunosc, discuțiile se rezumă la “E băiat sau față?”, E recalcitrant sau nu?”. Iar dacă și stăpânii și cățeii îmi sunt cunoscuți, atunci conversația este de genul: “Bună ziua, bună ziua”, “Ce mai faceți?”, iar dacă e timp, schimbăm și câteva anecdote recente ale patrupezilor. 

Era duminică și nu mă grăbeam. Aveam timp de stat la o șuetă. Partenerul meu de conversație era tot numai un zâmbet și emană o bunăvoința pe care rar o văd pe chipurile oamenilor adeseori prea stressati și grăbiți să bifeze toate acțiunile de pe lista lor zilnică cu lucruri de înfăptuit. Aflu că îl cheamă Christian și că e francez dar locuiește în Belgia de multe decenii. A renunțat la țara lui Molière în schimbul dragostei pentru o belgiancă și a ales să trăiască într-o țară unde soarele e scump la față. Spre norocul lui, apartamentul pe care și l-au cumpărat este la etajul cinci și e orientat către sud-vest. Nu le lipsește nici soarele și nici lumina în zilele preponderent înnorate. Iar spre uimirea mea, aflu că el și soția îmi sunt vecini de cartier și locuiesc vis-à-vis, în marea clădire cu zeci de apartamente care îmi obturează mie vederea. De câte ori mi-am dorit o vedere degajată de pe balconul meu şi fără mastodonţi de clădiri precum cea de peste drum? Şi de câte ori am privit cu invidie balcoanele însorite ale clădirii de vis-à-vis în timp ce balconul meu, deși spațios și plin de flori, era cufundat în lumina gri?

“Știți, noi vecinii de vis-à-vis suferim de lipsă de lumină. Dacă s-ar pune câteva oglinzi pe balcon măcar la câteva apartamente din clădirea dumneavoastra, soarele de după-amiază s-ar reflecta la noi şi ne-am bucura și noi de lumină.”

“Oui, pourquoi pas?”, îmi răspunde Christian. “Și așa vara suferim de căldură. Soarele bate toată după-amiază și nu e chip să stăm pe terasă. E atât de cald, încât putem face saună în aer liber.” 

Pentru o clipă mintea îmi zboară și își imaginează cum Christian le vorbește vecinilor lui și îi convinge să își pună oglinzi și balconul mi se luminează. Florile de lavanda ar fi fericite si ar supravieţui iar eu aş avea în sfârşit lumină. Ar fi ceea ce anglofonii numesc “Win-Win situation”. Ei își redirecționează surplusul de soare și poate au un pic mai multă răcoare în casă, iar noi ăștia din clădirea umbroasă avem șanse să ne luminăm și noi la față și la terasă. 

Conversația însă nu apucă să curgă către propuneri luminoase. În schimb se învârtea cu entuziasm în jurul cățeilor, subiect care ne pasiona și ne anima pe amândoi. Am început să ne povestim unul-altuia cum ne-am întâlnit cățelul și cum am decis să îl luăm cu noi, asumându-ne responsabilitățile aferente stăpânilor și părinților de căței. Înainte de Obéline, Christian avusese deja experiența unor altor doi terrieri Yorkshire. Eu înainte de Ozzie, nu mai fusesem responsabilă de un cățel. Drept vorbind, chiar și acum responsabilitatea e împărțită cu al meu soț.

“Când am mers să ne uităm la puii de terrieri Yorkshire, nu eram pe deplini hotărâți dacă am vrea să luăm unul. Ezitam amândoi după moartea ultimului cățel care ne lăsase un gol în suflet. Și între timp ne obișnuisem cu libertățile vieții fără patruped. Nu tu ieșit afară de două sau trei ori pe zi, nu tu îngrijorat cu cine voi lasă cățelul pe durata vacanței sau dacă se primesc cățeii la hotel sau în restaurant. Nu mai aveam cheltuielile veterinare și nici cele de mâncare dar nici căldura și bucuria pe care un cățeluș o aduce cu sine. Pe de altă parte, și eu și soția înaintm în vârstă și dacă ţinem la sănătate, e important să fim activi, să ieșim și să ne mișcăm. Iar un cățel, mai ales când stai într-un apartament, te obligă să ieși afară la plimbare.”

“Da, într-adevăr”, continui eu. “Mai ales la început când sunt mici și ca să îi înveți să își facă nevoile afară, e recomandat să îi scoți cât se poate de des. Aşa își vor asocia nevoile cu ieșitul afară. Când Ozzie era pui, la sfârșit de săptămâna îl scoteam și până la 14 ori pe zi, așa cum fusesem sfătuiți. Nu era deloc amuzant, dar era necesar. Acum scosul afară e plăcut, în special în zilele cu soare”

“Absolut. Primul an e mai greu, apoi încet-încet se așeza lucrurile. Dar evident, atunci când te vezi “liber” de responsabilități și ești pe pasul să ti le asumi, eziți și reflectezi bine. “, continua Christian. “Ne-am dus la crescătorul de căței așa, într-o doară, să îi vedem puii. Obéline s-a îndreptat prima către noi, dând din codiță. Noi știam că eram acolo doar să aruncăm o privire. Nu aveam nicio intenție clară. Dar când am luat-o pe Obéline în brațe, toate ezitările și îndoielile s-au evaporat instant. M-am topit pur și simplu și mi-am spus că fără ea nu pot pleca. Și de atunci face parte din viața noastră.”

“Va înțeleg perfect. Noi ne-am dus la pet-shopcon cu aceleași gânduri. Și ne-am întors până la urmă cu Ozzie acasă. Nu eram deloc pregătiți. Nici coș și nici castron pentru el nu aveam. Însă nu l-am luat imediat. Am stat să reflectăm un pic la restaurantul unei benzinării în drum spre casă. Apoi am decis să ne întoarcem și să îl luăm. Și de atunci Ozzie face parte din viață noastră”.

Am zâmbit amândoi, cuprinși de nostalgia acelei zile în care o decizie, luată ce-i drept pe fond de exaltare, ne-a schimbat cursul vieții. Și de atunci suntem privilegiați să avem un blănos în viața noastră, care ne întâmpina în fiecare dimineață și pentru care cea mai mare bucurie e să te vădă întrând în casă sau luând lesa că să ieșiți la o plimbare.

Am mai fi vorbit eu și Christian mult și bine dacă vântul duminicii gri și întunecate nu s-ar fi transformat în ploaie. Eu aveam glugă pe cap dar el nu avea decât o căciulă. Cine se gândise să ia umbrela? Picăturile mărunte și reci de ploaie ne-au precipitat să încheiem conversația. 

“Cred că e timpul să ne continuăm plimbarea. Mi-a făcut plăcere să va cunosc, Christian”, i-am spus. 

“Da, cred că e timpul să ne întoarcem și noi acasă. Plăcerea e de partea mea, Gabriela. A la prochaine / Pe dată viitoare și Bon dimanche!“ mi-a urat Christian, zâmbindu-mi cu ochii lui de un albastru-spălăcit. 

“Bon dimanche!” i-am urat jovială, privindu-l cum se îndepărta.

M-am întors apoi rapid ordonandu-i lui Ozzie să meargă la pas. Vântul rece și ploia care îmi întra în ochi m-au făcut să iuţesc pașii. “Hai Ozzie, hai! Întinde pasul că altfel ajungem amândoi acasă murați. Hai Ozzie, hai!”. Iar în timp ce pașii grăbiți mă îndreptau spre casă, mintea trecea în revizie plăcută conversație pe care o avusesem. Un zâmbet satisfăcut începu să îmi înflorească pe față apoi m-am oprit brusc. Era el! Bărbatul trecut de-a doua tinerețe care îmi zambise binevoitor în drum spre stația de autobuz. Era el, vecinul care mă cunoștea și care mă văzuse de atâtea ori pe balcon cu Ozzie. Doar locuia vis-à-vis. Era el, necunoscutul care mă cunoștea și care s-a luminat la față când m-a intersectat într-o dimineață. Zâmbetul lui binevoitor, expresia chipului lui și căldură ochilor lui de un albastru-spălăcit îmi luminasera din nou ziua.

Era duminică și mă grăbeam. Ploua și era înnorat. Dar pe dinăuntrul meu era lumină și soare.

Era duminică și mă grăbeam. Ploua și era înnorat. Dar pe dinăuntrul meu era lumină și soare.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.