Am ajuns târziu azi la cursul de flamenco și am plecat devreme. Ba m-am mai și moșcăit la vestiar până m-am schimbat în ținuta de dans, pantofi cu tăblițe care fac zgomot când pășești, fustă lungă, fluidă și cu volane și un tricou cu o dansatoare ținând cu grație un evantai roșu. Până să intru în sala de dans, a trebuit să dau o tură și pe la toiletă. Apoi iar m-am dus în vestiar. Îmi era frig și aveam nevoie de eșarfă și cardigan. Când în sfârșit m-am alăturat colegelor, trecuse deja jumătate de oră din lecție. Îmi asumam întârzierea. Știam că în circumstanțele date, era tot ce puteam să fac mai bun.
În timpul lecției mi-am dat seama că până și mintea mea avea întârziere. Lucra cu încetinitorul, ceea ce însemna că rămâneam mereu în urmă, că nu îmi puteam coordona mișcările și că uitam extrem de repede mișcările pe care mai devreme le repetasem. Deși repetasem o secvență de pași de mai multe ori, după trei minute de repetat alte mișcări, dacă reveneam la secvența inițială, mintea mea se comporta ca și cum nu aș fi repetat înainte nimic, ca și cum învățam pentru prima dată acele mișcări. La un moment dat a început să mă doară capul, iar în ciuda uleiurilor esențiale de rozmarin și de mentă pe care le-am inhalat ca să mă ajute să mă concentrez și a exercițiilor de respirație de yoga pe care le-am făcut în timpul unor pauze, pe care eu însămi mi le-am acordat, în timp ce celelalte colege continuau să danseze, ei bine, mintea mea și corpul meu nu colaborau așa cum mi-aș fi dorit. Iar colac peste pupăză, în sala vecină se derula un workshop intens de dans și cântec flamenco, cu muzică live, la care mi-ar fi plăcut să particip. Dar în condițiile în care mă aflam, cu resursele interne pe care le aveam, nu puteam. Nu puteam, nu pentru că nu aș fi vrut, nu puteam, nu pentru că nu aș fi avut voință, ci pur și simplu pentru că mă aflam în posesia tuturor capacităților mele, și da, comparativ cu alții, puteam cu mult mai puțin.
Mai erau vreo 15 minute din a doua oră de curs, când mi-am dat seama că nu mai avea rost să continui până la sfărșit. Să fiu în sala de dans devenise un supliciu, trebuia să mă repliez. Nu mă puteam concentra, iar efortul pe care trebuia să îl depun, devenise cu mult prea mare pe măsura satisfacției pe care aș fi putut-o primi în schimb. Știam că dacă m-aș fi împins să continui, așa cum obișnuiam să fac în trecut, aș fi sfârșit și mai dezamăgită de proasta mea performanță, cu stima de sine scăzută, și mai epuizată, descurajată și deprimată. Și aș fi riscat un discurs interior negativ, critic care m-ar fi împins să vreau să renunț, complet.
Știam riscurile, îmi știam pattern-urile. Drept pentru care am spus “STOP!”. Am închis ochii și m-am întrebat:
“Ce se întâmplă aici exact? Ce mi-ar prinde bine? Ce m-ar ajuta?”
Știam că eram obosită când am intrat în sala de dans, dar nu știam în ce măsură eram obosită. Veneam după două zile intense de training în coaching, zile care mă solicitaseră intelectual și emoțional foarte mult. Avusesem și două insomnii, două nopți la rând, insomnii care îmi fragilizaseră nivelul de energie și capacitățile cognitive. Nu-i de mirare că eram înceată, extrem de obosită, șleampătă în mișcări, dezorientată și incapabilă să țin pasul cu celelalte fete de la cursul de dans. Nu avea rost să pun presiune pe mine. Nu ar fi fost constructiv. Nu aveam nevoie de asta. Așa că mi-am ridicat sticla de apă de pe jos și cardiganul de care mă dezbrăcasem după ce mă încălzisem în timpul repetițiilor de pași tehnici și am anunțat că plec. Eram obosită, până și profa observase asta.
În drum spre ieșire, am străbătut sala vecină de dans unde se desfășura workshopul intensiv de flamenco. Trecuseră la partea de cante și învățau cum să cânte cântecul pe care trebuiau ulterior să danseze. Acordurile de chitară răsunau în toată sala, cuprinzându-mă de dorința de mă alătura lor. Voiam să fiu printre ei. Voiam să pot să fiu printre ei. Doar că în prezent nu era momentul. Nu avea rost să îmi fac mea culpa pentru că nu puteam. Ani de zile mi-am făcut-o pentru că nu mai puteam. Doar cine a trecut printr-un burnout sever poate înțelege asta. Doar cine și-a pierdut pe timp nelimitat o mare parte din capacitățile și competențele care îl defineau, poate înțelege asta.
Dar mi-am învățat lecția. I-am făcut cu ochiul profesorului, în semn de salut, pentru că zâmbetul nu mi se putea vedea de sub mască, am făcut cu mâna unor fete pe care le cunoșteam de la alte workshop-uri de flamenco și m-am îndreptat spre ușă. Nu am mai simțit rușine pentru că abandonam, în timp ce ceilalți continuau. Știam că nu abandonam definitiv. Era doar o întârziere de care aveam nevoie. Aveam nevoie de odihnă. Ajunsă acasă, după o supă cremă cu gimbir, morcovi și dovleac, oboseala m-a luat cu asalt. O avalanșă de toropeală a pus stăpânire pe mine. Trebuia să dorm. Așa că m-am dus la somn. Da, mi-am acordat luxul să dorm în timpul zilei. Iar când m-am trezit cu bateriile reîncărcate, am conștientizat că sentimentul de PUTINȚĂ revenise. Uneori, ca să mergem înainte, trebuie să facem câțiva pași înapoi.
P.S. Dacă ți-a plăcut acest articol, probabil le-ar plăcea și prietenilor tăi. Prin urmare, vorba englezului – “Feel free to share”.
Citește și:
Gabriela D. Spencer 